„Babardeală cu bucluc sau porno balamuc”. Exploziv
https://www.ziarulmetropolis.ro/babardeala-cu-bucluc-sau-porno-balamuc-exploziv/

CRONICĂ DE FILM După o serie de filme care investigau trecutul, Radu Jude revine cu „Babardeală cu bucluc sau porno balamuc” (2021), un lungmetraj polemic care atacă în primul rând ipocrizia societăţii româneşti prezente, mai ales în privinţa sexualităţii.

Un articol de Ionuţ Mareş|2 martie 2021

De la titlul său asumat bombastic sau trailerul internaţional parodic şi până la subiect şi forma în care e ambalat, „Babardeală cu bucluc sau porno balamuc” (2021) este o provocare pe care Radu Jude o lansează publicului.

Nu e o noutate, pentru că regizorul, devenit cel mai prolific cineast post-2000, a căutat mereu să pună privitorul într-o poziţie inconfortabilă, să îl destabilizeze sau, de ce nu, chiar să îl irite – atât prin ideile vehiculate, cât mai ales prin stilul filmelor sale, un rezultat deseori solicitant al diverselor căutări formale.

După mai multe filme – de ficţiune, documentare sau la intersecţia dintre cele două – în care miza a fost discutarea critică a trecutului mai mult sau mai puţin recent, Radu Jude propune acum o privire caustică asupra prezentului. O chestionare deopotrivă ludică şi maliţioasă a ipocriziei noastre generale, uşor de găsit pe stradă, la televizor şi pe internet, dar şi în grupuri sociale.

Punctul de pornire al scenariului este un fapt divers din presă, adaptat cinematografic – o profesoară de istorie, Emi (Katia Pascariu), ajunge în atenţia şcolii sale din Bucureşti, care pune în scenă o şedinţă de judecată cu părinţii după ce un video porno a cărui protagonistă este a scăpat pe internet şi a fost văzut de colegi şi elevi.

Însă în timp ce mulţi scenarişti şi regizori ar fi ales calea mai uşoară, narativă, poate chiar senzaţionalistă, şi ar fi arătat cum s-a ajuns aici şi ce drame produce o astfel de întâmplare, Radu Jude foloseşte incidentul doar ca un pretext pentru o serie de reflecţii asupra societăţii în care trăim.

Şi o face împărţindu-şi filmul în trei capitole, fiecare într-o altă convenţie. Privit astfel, „Babardeală cu bucluc sau porno balamuc” adună o mare parte din preocupările estetice ale lui Radu Jude.

Cei care sunt nostalgici după realismul din filmele de început ale cineastului ar putea găsi satisfacţie în prima parte. Filmată pe peliculă, cu o cameră făcută să capteze spaţii cât mai largi şi cu o frumoasă şi caldă lumină de septembrie, această bucată de început este un splendid amestec de ficţiune şi cine-verite.

Aparatul o urmăreşte de la distanţă pe Emi – îmbrăcată într-un deux-pieces de un gri tern – prin diverse zone din Bucureşti, de la cartiere aglomerate de blocuri la străzile din Centrul Vechi. De altfel, primul capitol, parţial şi din cauză că filmările s-au desfăşurat în pandemie, este plasat aproape în întregime în exterior, prilej de a înregistra viaţa, energia şi gălăgia oraşului.

Totul este un vacarm, iar orice interacţiune umană – între pietoni şi şoferii care îşi lasă maşinile pe trotuar, între clienţii unei farmacii sau ai unui supermarket – este un prilej de ceartă. Violenţa verbală e peste tot, gata să explodeze. Omniprezentă e şi o anume agresiune vizuală şi sonoră.

Pe de o parte, imaginile cu Bucureştiul ne sunt familiare. Pe de altă parte, filmul aduce o privire proaspătă asupra oraşului (surprins în plină campanie electorală). Şi asta pentru că aparatul de filmat îşi ia răgazul să insiste – în vechea tradiţie neorealistă – asupra locurilor prin care trece protagonista, chiar şi atunci când ea părăseşte cadrul: de la clădiri de sticlă sau aproape dărăpănate la faţade de blocuri acoperite de reclame stridente (iar unele chiar unele misogine) şi vitrinele magazinelor.

Este un colaj eclectic în care fragmentele de cvasi-documentar se combină aproape până la indistincţie cu mici puneri în scenă şi intervenţii regizorale – multe dintre ele sub forma unor gaguri, cum e momentul în care un Humvee negru e parcat pe o trecere de pietoni, iar din el coboară un bărbat nu foarte înalt, sau scena în care de după un chioşc apare Ion Dichiseanu în alb cu o floare în mână, pe care vrea să i-o ofere lui Emi.

Totul lasă o senzaţie extrem de stranie – suntem în prezent (iar asta e marcat inclusiv de măştile de protecţie pe care le poartă unii trecători), dar parcă imaginea e deja roasă de timp. De aici şi o anumită distanţă reflexivă.

De la obscenitatea străzii se trece, în partea a doua, care poate fi văzută şi ca un interludiu în firul narativ, la discutarea unei alte forme de agresivitate – cea din mediile de comunicare (televiziune, presa scrisă şi, mai ales, mediul online).

Radu Jude imaginează un dicţionar cu zeci de termeni luaţi din mentalul colectiv (din prezentul sau trecutul României), pe care îi pune în dialog sau în contrast cu neaşteptate imagini documentare ori videouri de pe internet sau scurte fragmente de ficţiune.

Este un carusel ameţitor, postmodern şi teribil de diversificat, ca şi cum am zappa prin canalele TV sau am scrolla pe reţelele de socializare, iar tonul e când comic, când grav. E suficientă o tăietură de montaj pentru a trece de la râs la revoltă, de la istorie la actualitate, de la o înregistrare de arhivă cu fosta paradă de 23 August sau un filmuleţ de pe YouTube cu un grup de măicuţe cântând un cântec legionar şi până la „fata de la pagina 5” sau o felaţie filmată în prim-plan.

Deşi aparent acest al doilea capitol nu are o legătură direct cu restul poveştii, miza sa se clarifică până la final – într-o lume care ne asaltează neîntrerupt cu imagini de tot felul, ce mai înseamnă vulgaritatea şi obscenitatea? Şi cât de îndreptăţi suntem să judecăm, când suntem indiferenţi, ne hrănim cu ele sau chiar le producem la rândul nostru?

Despre o judecată publică este vorba în a treia parte, când revenim la continuarea naraţiunii de la început – comportamentul profesoarei este discutat, cu ea de faţă şi sub privirile directoarei (Claudia Ieremia), de părinţii elevilor, adunaţi seara în curtea şcolii (denumită „Nichifor Crainic”), fiecare cu o mască mai caraghioasă decât alta.

Registrul se schimbă din nou – suntem într-o convenţie de farsă. Trăsăturile personajelor şi dialogurile sunt într-atât de îngroşate, încât doar burlescul poate explica dezlănţuirea din acest proces teatral în care părinţii elevilor de la clasa „profesoarei porno”, ce îşi apără cu demnitate poziţia, sunt făcuţi să reprezinte diverse mentalităţi răspândite şi uşor de indentificat din societatea românească, depotrivă retrograde şi progresiste.

Este un carnaval nocturn şi aproape grotesc al costumelor şi al măştilor – la propriu şi la figurat. De la aviatorul conspiraţionist (Andi Vasluianu) şi militarul naţionalist (Nicodim Ungureanu), la corporatistul cu citatele preţioase la el (Alexandru Potocean), blocatarul libidinos (Tudorel Filimon), nedezlipit de tableta pe care rulează clipul porno, şi femeia bisericoasă (Olimpia Mălai), pe a cărei mască scrie „Cu noi este Dumnezeu” şi care e dispusă, în numele moralităţii, să o ia la bătaie pe acuzată.

În seria de referinţe meta-cinematografice, sunt prezenţi şi Axinte (Florin Petrescu) din scheciurile grupului Vacanţa Mare, cu tot cu celebra sa căciulă uriaşă, sau cântăreţul Adrian Enache, care împarte flori şi complimente femeilor.

Un tată (jucat de actorul Alex Bogdan) e îmbrăcat în costumul roz al intelectualul public conservator Mihail Neamţu, iar pe coloana sonoră, ca nişte petarde aruncate în joacă de copii neastâmpăraţi, se aud mereu scurte replici culese din spaţiul public – înjurături şi diverse clişee, dar şi citate care trimit, printre altele, la fosta emisiune de cultură „Înapoi la argument” a lui Horia-Roman Patapievici, la filmul „Între chin şi amin”, la postările misogine ale criticului de artă Pavel Şuşară sau la mantra „botniţa lui Arafat” din primul an al pandemiei.

Subintitulat autoironic „Schiţă pentru un film popular”, „Babardeală cu bucluc sau porno balamuc”, un film profund ireverenţios, este o cutie de rezonanţă a obsesiilor societăţii româneşti şi a vremurilor amestecate, deseori greu de înţeles, pe care le trăim.

Filmul a avut la 2 martie premiera mondială în competiţia Festivalului de la Berlin.

30
/06
/20

Drama suedeză „Beartown/Scandalul” va avea premiera în toate teritoriile HBO Europe, în această toamnă. Serialul, bazat pe romanul bestseller al lui Fredrik Backman, este regizat de Peter Grönlund și îi are în rolurile principale pe Ulf Stenberg, Aliette Opheim, Tobias Zilliacus, Miriam Benthe și Oliver Dufaker.

29
/06
/20

Cele mai noi filme distribuite pe ecranele din România de către Independența Film se văd la TIFF (31 iulie - 9 august, Cluj), în timp ce contul de Vimeo al casei de distribuție primește titluri de referință, producții prezentate și premiate la Cannes.

25
/06
/20

”Grilele, genurile, toate categoriile fixate sunt inamicii criticului” şi ”Libertatea criticului este de a nu se supune ierarhiilor gata făcute”. Sunt doar două dintre numeroasele idei stimulante despre critica de film dintr-un dosar din revista franceză „Cahiers du cinéma” pe aprilie, în ultimul număr înainte de schimbarea echipei editoriale.

21
/06
/20

CRONICĂ DE FILM Realizat în Franţa şi cu o distribuţie formată din Catherine Deneuve, Juliete Binoche şi Ethan Hawke, „La vérité”/”The Truth” (2019) nu este printre cele mai reuşite titluri ale regizorului japonez Hirokazu Koreeda. Un film lejer, dar tonic.

19
/06
/20

Până pe 21 iunie, inclusiv, pot fi văzute gratuit scurtmetraje realizate de regizori români în timpul autoizolării impuse de pandemie, alături de o selecție de filme scurte din 21 de țăre europene, curatoriată de Andrei Tănăsescu, directorul artistic al acestei ediţii.

17
/06
/20

Fascinanta Italie, aflată în vizorul lumii, într-un an cu totul neobișnuit, este în centrul atenției și la Festivalul Internațional de Film Transilvania, de data aceasta, pentru cinema-ul ei seducător.

16
/06
/20

CRONICĂ DE CARTE Nu știu să existe vreo carte în limba română despre Alain Delon, nici măcar în traducere. Dar pentru că accesul la volume în limbi străine e mai ușor decât oricând, recomand două splendide albume în franceză – „L'encyclopédie Alain Delon” (2016) și „Alain Delon. Film par film” (2019).

12
/06
/20

CRONICĂ DE CARTE Cea mai nou apariţie în colecţia de cărţi de film a Editurii Noi Media Print, volumul „Noul cinema, două decenii şi ceva”, de Marian Sorin Rădulescu, adună o serie de texte ale criticului timişorean – de la eseuri mai elaborate, la simple note – despre câteva din filmele regizorilor reprezentativi ai cinematografiei române post-2000.

11
/06
/20

Cele mai bune documentare de mediu din ultimul an, alături de producții recente care s-au remarcat prin povești nebănuite, vor putea fi vizionate online, gratuit, în cadrul celei de-a 9-a ediții Pelicam - Festivalul Internațional de Film despre Mediu și Oameni, între 10-19 iulie.