Am fost la premiera spectacolului „Folia, Shakespeare & co.” al coregrafului, balerinului, profesorului Gigi Căciuleanu, mare maestru internaţional, directorul artistic al Baletului Naţional din Chile, dar nu numai, om care se împarte, dacă nu se sfâşie, între munca sa din America Latină, Paris, Bucureşti, Constanţa şi aşa mai departe.
Un articol de Andrei Crăciun|24 aprilie 2014
Gigi Căciuleanu a fost decorat cu titlul de Cavaler al Ordinului Artelor şi Literelor, în Franţa, dar şi cu Steaua României în grad de Cavaler.
Pot vedea arta într-un spectacol precum cel de miercuri de la Teatrul Metropolis, deși nu e arta mea. S-a dansat îndrăcit, curajos, pe viață și pe moarte, s-a interpretat un Shakespeare inedit, într-o engleză clasică, pentru care sunt greu de găsit și vorbitori și ascultători.
O pot vedea, deși nu e arta mea. Mă tulbură istoriile pe care oamenii reușesc să le scrie cu trupurile lor, mă încântă selecția unor texte din Marele Will în care abundă tema bufonului, singurul precum știm care chiar spune adevărul.
Știți poate ce este folia. Și-a avut gloria două veacuri. Cine, de acum, mai poate spera la o asemenea șansă postumă? Spectacolul e greu, se destramă la un moment dat inclusiv globul pământesc și fiecare rămâne cu meridianul personal, cu bufonul din el, cu Cupidonul chinuindu-l, cu toată acea nebunie pe care doar iubirea, de când lumea, o cuprinde.
Când târfele sfințesc altare
Dansatorii lui Gigi Căciuleanu au reușit să dea totul. Shakespeare, care tocmai a împlinit primele patru secole și jumătate de nemurire, are, precum cunoaștem, texte de o acută eternitate.
Iată de pildă penultima secvență din spectacolul lui Gigi. E actul III, scena II din Regele Lear. Îi putem spune fără să exagerăm și aria nebunului.
Text: „Când popii scot panglici pe nas/ Și cârciumarii vinu-l strică/ Când croitorii n-au chembrică/ Să facă lorzilor obraz/ Când fetele nu știu de frică/ Și fac vrăji noaptea la pârleaz/ Când tot ce-i drept în strâmb se schimbă/ Și-i plină țara de datornici/ Când cei cu otrăvită limbă/ La-nalte cinuri toți sunt spornici;/ Când ni s-au boierit pungașii/ Și umplu strada cămătarii;/ Și când se plâng enoriașii/ Că târfele sfințesc altare;/ Păi, Albioane prea-nălțate/Se uită lumea să te vadă,/ Tu cel mai frunte-ntre regate/ Cât te mai lași călcat pe coadă?”.
E ceva aici care s-ar cuveni rescris?
Gigi Căciuleanu, la Teatrul Metropolis, în timpul repetiţiilor pentru „Folia, Shakespeare & co.“. Foto: Simion Buia
La finalul premierei, Gigi Căciuleanu a urcat scena și a spus câteva cuvinte. Era emoționant, și-a admis intimitatea cu viața bufonilor, a mulțumit cui se cuvenea, și a mărturisit că fiecare cuvânt din Shakespeare e o fereastră care deschide o ușă care deschide o altă fereastră care deschide o altă ușă. Iar la sfârșit s-ar putea să te întâlnești cu tine.
Pentru cine nu are exercițiul unei asemenea filosofii nu în versuri, ci în trupuri de oameni, spectacolul poate îngrozitor plictisi. Totul însă, totul, nu-i așa?, se învață.
La urmă vine actul III, scena IV din Romeo și Julieta, când stă pentru totdeauna spus: “Este atât de târziu încât putem/Să spunem că-i devreme… Noapte bună”.
Foto de la repetiţiile pentru spectacolul „Folia, Shakespeare & co.” – Simion Buia
