Toate ştiinţele se mândresc cu părinţi întemeietori. Istoria are un asemenea antecesor ideal pe grecul Herodot din Halicarnas (484-425 î. Ch.)
Un articol de Georgeta Filitti|30 martie 2018
Implicat de tânăr în luptele politice care îi sfâșiau țara, Herodot s-a expatriat; a stat o vreme în Samos, apoi a început să călătorească. A fost un prilej excepțional să strângă informații de tot felul din Egipt, Babilon, Fenicia, insulele Mării Egee, Tracia, Macedonia, Sciția. Legende, situația politică, moravuri – nimic nu e ignorat încât Istoriile sale, împărțite în 9 cărți, fiecare purtând un nume de muză, devin un adevărat model al genului. De fapt cititorii și auditorii din timpul său, căci a făcut pentru prima oară lecturi la Atena din Istorii, află în primul rând de marea confruntare dintre lumea persană (socotită barbară) și cea grecească, cu alte cuvinte, despre opoziția între despotismul oriental și democrația elenă.
Istoriile sale încep cu războiul troian, de factură mai mult legendară, continuă cu domnia lui Crassus, regele Lidiei (între 560 și 516 î. Ch.) și se opresc îndelung asupra războiului cu perșii. După Xerxes, în 480, regele Cirus e cel care îi atacă pe greci. Herodot vorbește de o armată de un milion și jumătate de oameni veniți în apele grecești cu 1200 de nave (în vreme ce localnicii dispuneau de 40 000 de oameni și 400 de vase). Cum până la urmă grecii sunt învingători, exagerarea e de înțeles: viteji și puțin numeroși, grecii îi înfrâng pe invadatorii cei mulți. Această aserțiune devine emblematică într-un fel pentru exagerare în general în prezentarea evenimentelor istorice. E de observat că dacă pentru greci orice străin era ”barbar”, Herodot îi privește obiectiv pe perși.
Pe fondul unei descrieri amănunțite, plină de elemente geografice și etnografice, se consumă revolta orașelor grecești din Asia Mică împotriva perșilor. În anul 478 orașul Sestos e cucerit de greci. Aici se oprește ultima Istorie a lui Herodot. Deși au existat predecesori (Hecateu din Milet, Charon din Lampsacos, Xantos din Sardes), opera lui se singularizează prin ceea ce înseamnă critica istorică, adică coroborarea unui mare număr de elemente, cum ar fi legende, oracole, lista magistraților unui oraș, role fiscale, participarea la Jocurile Olimpice. Din toate a desprins cauzalitatea, o serie de legi, de reguli care fac cu putință progresul istoric.
Pare în firea oamenilor să conteste, să critice neobosit și asta nu totdeauna pentru a afla adevărul. Herodot a căzut și el victimă unor interpretări răuvoitoare. Și dacă numele de ”părinte al istoriei” nu i-a fost pus în discuție, detractorii l-au adus în prim plan pe unul din înaintași, Hecatus din Milet, botezat puțin în derâdere, ”tata mare al istoriei”. Să mai spunem că Aristofan, care și-a bătut joc de toți contemporanii, nu l-a cruțat nici pe Herodot.
În periplul său prin lume Herodot se oprește și pe meleagurile noastre. Vorbește despre cimerieni, mormintele sciților, despre agatirși (pe la ei curge râul Maris – Mureș) iar de traci, socotiți cei mai numeroși după inzi, spune că erau împărțiți în triburi, ”fiecare purtând nume după ținutul în care locuiește”. Geții, ”cei mai bărbați și mai drepți dintre traci”, se închinau lui Zamolxis, discipol al lui Pithagora. Arheologii au confirmat obiceiurile și obiectele descrise de Herodot, ca spada scurtă, akinakes, sau aplica cruciformă a sciților. Tot el e cel dintâi care menționează apele noastre: Dunărea, cu Gurile ei, Prutul, Siretul, Argeșul, Ialomița, Buzăul, Timișul, Someșul, Crișul, Cerna, Oltul.
Herodot rămâne și azi pentru noi un reper de corectitudine în prezentarea trecutului.
Foto: pixabay.com
