CĂRȚI DE NEOCOLIT În Finlanda, ţara cu o treime din teritoriu dincolo de Cercul Polar şi cu trei sferturi din suprafaţă acoperită cu păduri, s-a zămislit una din cele mai tulburătoare poveşti din istoria lumii.
Un articol de Georgeta Filitti|25 iunie 2018
Încă din epoca fierului, țărani, pescari, vânători cutreierau țara, lucrau, defrișau, se adunau la focuri uriașe în mijlocul pădurilor unde ascultau legende, poezii eroice, cântece de tot felul. Așa s-a format limba fineză. Arhivele de poezie populară din Helsinki aveau, în 1957, o colecție de 1 350 000 de piese folclorice. Dominația suedeză (de 600 de ani), apoi cea rusească (până în 1919) și-au pus pecetea pe istoria Finlandei; în același timp au generat o viață culturală de mare elevație spirituală. Medicul suedez Elias Lönnrot (1802-1884) e cel care va aduna comorile de poezie populară fineză cunoscute azi în întreaga lume drept Kalevala. Culegătorul a pornit cercetarea convins că află părți dintr-o epopee; a dorit s-o închege și așa a publicat mai întâi Kalevala de bază, în 16 cânturi, cu 5052 versuri, unde personajul central e Väinämöinen. A urmat Vechea Kalevala, însumând 32 de cânturi cu 12 078 de versuri.
Cercetările pe teren ale doctorului (în Finlanda propriu zisă, Carelia, Arhanghelsk) și ale altor entuziaști s-au materializat în forma monumentală a Kalevalei din 1849. Ca un semn de mândrie al finlandezilor să amintim că poemul lor are mai multe versuri decât Iliada lui Homer.
Dar ce este Kalevala?
E locuința lui Kaleva, uriaș din alte vremi. Numele are și sens de fulgerare, strălucire, tunet, încât s-a convenit că ar fi vorba de un zeu al luminii. Termenul apare în epopeile estoniene dar și în mitologia indiană (Kali este soția zeului Siva).
Subiectul ca atare privește disputa dintre locuitorii a două regiuni neidentificate din punct de vedere geografic ale Finlandei, Kalevala (la sud) și Pohya (la nord). Relațiilor de bună vecinătate de la începutul timpurilor le ia locul vrajba, determinată de rațiuni economice: nordicii sunt prosperi datorită unui mecanism miraculos – Sampo – creație a unui sudist. Era un ansamblu de trei mori care măcina concomitent sare, făină și bani. Stăpâna minunii, Louhi, refuză să împartă beneficiile cu cei din Kalevala. Aceștia, conduși de Väinämöinen, atacă provincia nordică și fură Sampo-ul dar în cursul luptei cele trei mori se sfarmă.
Louhi, lipsită acum de resurse, dar malefică peste fire, trimite asupra celor din Kalevala boli, foamete, întuneric și frig. Nenorocirea îi mobilizează pe oamenii Kalevalei; ei reușesc, în acțiuni multiple, laborioase și pline de vitejie să neutralizeze tot răul trimis de Louhi. Aceasta își simte sfârșitul aproape și înțelege că planurile ei au eșuat. De aceea dă drumul soarelui și lunii (pe care le ținuse captive) ca să readucă lumina și sănătatea pe pământul celor două regiuni ale Finlandei.
Pe acest schelet se grefează episoade dintre cele mai diverse, exprimate prin cântece, orații de nuntă, incantații magice, proverbe, considerații filosofice. Unitatea poemului e dată de faptele și îndeletnicirile cotidiene ale lui Väinämöinenn. E prototipul omului hotărât, optimist, chibzuit, care vădește aceiași pricepere ca plugar, pescar, vânător sau cârmaci de luntre. E tămăduitor, vraci și cântăreț neîntrecut, își ajută semenii la nevoie dar adeseori manifestă un egoism crunt. Într-un cuvânt, este OM. Ce fapte de seamă îl caracterizează? A adus, într-o primă expediție, rămășițele Sampo-ului în Kalevala și odată cu ele bunăstarea alor săi. În cea de a doua, a urmărit o scânteioară coborâtă din cer și după nenumărate peripeții a adus-o să lumineze și să dea căldură vetrelor din Kalevala. În fine, tot el e cel care a silit-o pe Louhi să elibereze luna și soarele, spre bucuria oamenilor.
Alt personaj al poemului e fierarul Ilmarinen, cel care a făurit capacul bolții cerești. Tot el, artist inspirat, croiește în aur chipul soției sale moarte dar nu-i poate da și căldura vieții. La fel, după ce Louhi ascunsese luna și soarele, el le plămădește forma, dar nu le poate face să dea căldură ori lumină. Ca armurier, meșterește sumedenie de arme pe care pune semnul lunii și al soarelui, ori chipuri de animale.
Al treilea erou, tânăr, aventuros, risipitor e Lemminkäinen. Își răpește din ostrovul Saari viitoarea nevastă, pe frumoasa și năzuroasa Kylli. Cei doi se leagă, el să nu mai plece în aventuri hai hui iar ea să nu se ducă mereu la balurile din sat. Nici unul nu se ține de cuvânt. El pleacă lăsând un pieptene și o perie: dacă picura sânge din ele, însemna că e în mare primejdie. Și într-adevăr, ajunge în împărăția morții unde trupul său e sfârtecat și aruncat în fluviu. Picurii de sânge o vestesc pe mama lui de nenorocire. Ea îi găsește resturile, le adună și îl reîntrupează. Va continua viața frământată dar se stinge în uitare.
În fine, cânturile poemului sunt populate de faptele lui Kullervo, robul mereu în răspăr cu ceilalți, de o forță fizică nemăsurată. Pus la treburi obișnuite, dă mereu greș, omoară în dreapta și în stânga și în cele din urmă se sinucide.
Kalevala rămâne emblema spirituală a Finlandei, cu reverberații în literatura cultă, în muzică, arte plastice, manifestări ale vieții cotidiene. A fost tradusă în mai toate limbile pământului, inclusiv în română, și rămâne o pildă neegalată de umanism.
