CĂRȚI DE NEOCOLIT Acest avertisment nu trebuie să descurajeze pe nimeni. Piesele lui furnizează o paletă de sentimente ce stârnesc curiozitate, indiferent de epoca sau locul unde se petrec.
Un articol de Georgeta Filitti|14 septembrie 2018
Istoria medievală a Angliei e o sursă inepuizabilă de inspirație și mărturie stă piesa Henric al II-lea, scrisă în versuri albe, procedeu nefolosit până atunci de Shakespeare. Regele, rivalul său, ducele de York, Bolingbroke cel surghiunit, urmașul la tron Henric al V-lea evoluează într-un climat de ambiguitate unde spectatorul este continuu solicitat să se întrebe: Ce e corect, ce e moral în lupta pentru putere? Datorie filială, dragoste maternă, crime tăinuite, abjurarea unei prietenii, rațiuni de stat – iată rețeta unei drame ce invită mereu la meditație.
Odată oferite publicului, creațiile dramatice își urmează cursul. Nici una din ele, când e vorba de Shakespeare n-a suferit uzură morală. Unele se joacă, iar și iar, ca permanențe ale trăirilor omenești. E și cazul tragediei Romeo și Julieta. Familiile veroneze Montague și Capulet se dușmănesc din vremuri imemoriale și vendeta a devenit rațiunea de a trăi pentru membrii lor. Dar soarta e mereu imprevizibilă și decide ca vlăstare din cele două familii, Romeo și Julieta, să se îndrăgostească în asemenea măsură încât pe lume să conteze numai ei doi. Mercutio, un prieten devotat ucis, Tybalt, un văr, la fel, un călugăr franciscan binevoitor cu cei doi iubiți, dar ale cărui planuri dau greș din pricini banale, încrâncenare, mândrie deșartă, totul se încheie apoteotic, dar cu un tragism sfâșietor prin moartea lui Romeo și a Julietei sale, „sărmane jertfe ale urii noastre”, cum constată prea târziu unul dintre părinți.
În centrul creațiilor lui Shakespeare stau mereu comandamentele morale ce ar trebui să-i conducă pe oameni. În Totul e bine când se termină cu bine, Elena îl câștigă pe Bertram de soț (care o dorea pe Diana), strecurându-se în patul celor doi. E un comportament corect? Măsură pentru măsură ridică problema fidelității, a sacrificiului în apărarea unui individ nemerituos și iertarea finală ce limpezește situația. Troilus și Cresida e o tragedie istorică rememorând vremurile războiului troian. Tot de inspirație antică e Julius Caesar, despre viața împăratului roman, moartea lui și eșecul asasinilor săi, Brutus și Cassius. Un subiect prea cunoscut rămâne cel al lui Hamlet. Sfâșiat între ușurătatea mamei sale, dorința de răzbunare, prietenii înșelătoare, gingășia fără apărare a Ofeliei, principele danez de 30 de ani e în primul rând un reflexiv, filosofează asupra unei multitudini de ipostaze ale sufletului omenesc și îl face pe spectator părtaș la frământările sale. Și rămâne, peste timp, simbolul geloziei oarbe, iar Jago, intrigantul prin excelență. Tot un comportament cu virtuți de definiție întâlnim în Regele Lear, unde tatăl își nedreptățește fiica cea bună, pe Cordelia, ajungând, în neputința bătrâneții, să fie îngrijit de ea. Socotită „tragedia cea mai tulburătoare” a bardului de la Statford upon Avon, Macbeth descrie goana dementă după putere, cu prețul uciderii unui om onest, în plus oaspete în casa eroului. Reluând tema tratată de Plutarch, doar în ceea ce privește enunțarea faptelor, Shakespeare înfățișează în Antoniu și Cleopatra, din nou, puterea formidabilă a dragostei, în stare să sacrifice poziții sociale strălucite, curajul ce inspiră respect al reginei Egiptului, care se lasă mușcată de o viperă spre a nu cădea în mâinile nemilosului împărat roman Octavian.
În 1613, Shakespeare scrie ultima piesă, Henric al VIII-lea, unde accentul cade pe un fapt socotit providențial: nașterea Elisabetei I-a, fiica lui Barbă Albastră și a Annei de Boleyn, viitoarea regină care va da numele ei unei întregi epoci de renaștere engleză.
Ni-l putem o dată în plus apropia pe Shakespeare vizitând locurile evocate ori pe unde a călcat: palatul Elsinor al principelui Hamlet, Teatrul Globus de la malurile Tamisei, la Londra, sau orășelul Statford upon Avon, cu biserica unde i se află mormântul, casa soției sale, Anna Hatawey, din aceeași localitate, castelul Windsor, în preajma căruia evoluează șăgalnicul Falstaff.
O călătorie pe urmele lui Shakespeare e totdeauna îmbogățitoare pentru suflet.
În centrul creațiilor lui Shakespeare stau mereu comandamentele morale ce ar trebui să-i conducă pe oameni.
