„Cahiers du Cinema” sau căutarea cinemaului liber
https://www.ziarulmetropolis.ro/cahiers-du-cinema-sau-cautarea-cinemaului-liber/

„Cahiers du Cinema” caută inovaţia, sinceritatea, un cinema liber, care nu manipulează. Suntem împotriva unui cinema prea serios, după reţetă, care răspunde aşteptărilor festivalurilor – afirmă, într-un interviu în exclusivitate pentru Ziarul Metropolis, Joachim Lepastier, critic de la celebra revistă franceză. Regizorul român favorit – Corneliu Porumboiu. 

Un articol de Ionuţ Mareş|29 Martie 2016

Ionuț Mareș: Care este strategia editorială a „Cahiers du Cinema”? Care sunt principiile de astăzi ale revistei?

Joachim Lepastier: „Cahiers du Cinema” este o revistă cu o istorie extrem de glorioasă şi apăsătoare. Trebuie să ne arătăm demni de istoria revistei. A fost făcută de cele mai multe ori de oameni tineri. Revista a pornit de la ideea de a fi aproape o şcoală de cinema. Este mai puțin cazul astăzi, pentru că nu toți vrem să facem cinema. În orice caz, este un loc de reflecţie asupra cinemaului.

Ce tip de cinema privilegiază revista?

Evident, un cinema de autor. Dar şi un cinema care are un punct de vedere asupra lumii, asupra societăţii. Un cinema liber, independent. În ultimii ani, am fost împotriva unui cinema prea serios, unui cinema care răspunde aşteptărilor festivalurilor, unui cinema după reţetă, căruia îi lipseşte sinceritatea. Putem apăra şi cinemaul lui Manuel de Oliveira, şi „Mad Max: Fury Road” (2015, r. George Miller), şi filmele Pixar.

Chiar şi în cazul filmelor de studio poate exista libertate, spontaneitate, emoţie. Aceasta este de fapt istoria „Cahiers du Cinema”, care s-a bazat pe apărarea unor cineaşti ca Alfred Hitchcock sau Howard Hawks, ce făceau parte din cinemaul american de studio.

Căutaţi inovaţia?

Inovaţia. Sinceritatea. Un cinema care nu manipulează, indiferent că este vorba de folosirea unor reţete sau a unor concepte deja stabilite, deja formatate. Suntem împotriva unui cinema care manipulează spectatorul. De exemplu, „Fiul lui Saul” (2015, r. László Nemes – n.r.) este un film extrem de intimidant, care lucrează cu intimidarea spectatorului, cu un fel de autoritate. Este un cinema destul de autoritar. Există o coerenţă e regiei, dar nu este neapărat suficientă. Este nevoie şi de respiraţie, şi de poezie.

De exemplu, filmele lui Manoel de Oliveira sau Apichatpong Weerasethakul sunt filme care respiră. Sunt filme care au respiraţie, nu merg într-un singur sens. Sunt filme care lasă destul  de liber spectatorul, care poate să le vadă şi să le revadă, poate să descopere lucruri noi. Nu este un cinema al autorităţii. Este un cinema coerent şi bine gândit, dar în acelaşi timp este un cinema care lasă loc şi poeziei.

Trăim într-o epocă extrem de cinică, extrem de individualistă. Şi există un cinema care reflectă acest lucru. Poate să fie sclipitor, dar… De exemplu, David Fincher este un cineast extrem de interesant, iubit, sclipitor – în regie, în scriitură -, dar face un cinema care transmite un anume cinism.

Acesta este, atunci, motivul pentru care susţineţi anumiţi autori şi îi respingeţi pe alţii?

Este un lucru extrem de fluctuant. Un autor se face observat uşor astăzi, prin festivaluri. Însă un film nu trebuie neapărat apărat doar pentru că este un film de autor. Poate că ideea comună este că trebuie apăraţi întotdeauna autorii. Însă depinde la un film la altul.

Un exemplu personal: există un tânăr cineast american independent, Alex Ross Perry. A avut un film care mi-a plăcut mult, „The Color Wheel”, apoi un film care nu mi-a plăcut deloc, „Listen Up Philip”, şi un al treilea film care, din nou, mi-a plăcut mult, „Queen of Earth”. El este un caz atipic, pentru că este un autor care are un anume cinism. Uneori funcţionează, pentru că este viu, alteori se închide într-un fel de mizantropie. Nu este încă un mare autor.

Cum vă decideţi asupra unui dosar, asupra unei teme?

Totul vine încetul cu încetul. Încercăm nu doar să reacţionăm la ce vedem. Vrem să reflectăm un cinema pe care ne-am dori să-l vedem. Sau ceva ce ne-a plăcut cel mai mult la un cineast. Sau un tip cinema din trecut care nu mai este difuzat în prezent.

De exemplu, când am făcut dosarul despre scenariu (aprilie 2015 – n.r.), a fost puțin atipic. Asistăm la un mod de producţie şi de finanţare a cinemaului bazat în întregime pe scenariu. Scenariu care este făcut pentru a fi finanţat, care se supune regulilor. Erau multe filme în anii ’60 şi ’70 mult mai libere, mai puţin axate pe coerenţa scenariului.

Pentru acest dosar, am făcut un amplu text colectiv. Nu a fost o serie de articole. A fost ideea de a face nu neapărat ca şi cum ar fi vorba de filmul visat, dar ca și cum ar fi vorba de un cinema pe care nu îl vedem foarte des. Astăzi există numeroase reguli. Vedem în festivaluri filme care sunt făcute pentru festival, care se supun unor reguli implicite dictate de aşteptările festivalului, ale pieţei.

Credeţi că se întâmplă des asta, ca anumiţi cineaşti să caute să se adapteze regulilor marilor festivaluri?

Uneori cred că este, poate, un lucru interiorizat. De exemplu, la ediţia din 2015 a Cannes-ul au fost filme care s-au pliat principiilor unor foste filme câştigătoare de Palme d’Or. În 2012, un film al lui Carlos Reygadas, „Post Tenebras Lux”, părea un amestec de „The Tree of Life” (2011, r. Terence Malick) şi „Uncle Boonmee…” (2010, r. Apichatpong Weerasethakul), precedentele două Palme d’Or-uri. Părea că a făcut un film special pentru Cannes. A văzut ce merge la Cannes. Poate că este un caz extrem. Însă nu ştiu dacă este neapărat un lucru conştient.

Pentru că aţi adus discuţia în această direcţie, credeţi că se întâmplă acelaşi lucru şi cu Noul Cinema Românesc? Credeţi că sunt autori care au mers în direcţia aşteptărilor Cannes-ului? Care este evaluarea dvs. asupra Noului Cinema Românesc?

cahiers 1Noul Cinema Românesc nu este un bloc. Este adevărat însă că poate este un caz tipic. Este un cinema care s-a făcut cunoscut la Cannes. Uneori există impresia că se repetă, că vedem aceeaşi reţetă.

Cineastul român care îmi place cel mai mult este Corneliu Porumboiu. Deşi vedem că face un cinema care funcţionează pe principii uşor de identificat, el are o lejeritate specială. Fiecare film al său reuşeşte să surprindă spectatorul. Continuă să-şi asume anumite riscuri. Să împingă lucrurile înainte. Să facă lucruri anti-spectaculare. Există ceva misterios. Nu e sistemul cu camera pe umăr tipic pentru Cristian Mungiu, de exemplu. De fiecare dată Porumboiu face un pas şi mai radical.

În cazul lui Cristi Puiu, mi-a plăcut foarte mult „Moartea domnului Lăzărescu”,  însă în ceea ce priveşte „Aurora” – care era extrem de interesant şi coerent -, cred că a fost împins înspre un cinema puţin autoritar, radical, căruia îi lipseşte respiraţia. Este totuși un cinema care îşi păstrează forţa.

Când am descoperit generaţia de cineaşti a lui Mungiu, am văzut filmele lui (Lucian) Pintilie şi am avut sentimentul că ceva era deja acolo. Erau filme care în Franţa nu s-au făcut remarcate la vremea lor. Dar el era deja un gigant în felul de a interoga istoria, de a lucra cu un amestec de grotesc şi de cotidian.

Mă intersează de asemenea şi comedia, cum a fost filmul colectiv „Amintiri din Epoca de Aur”. Inegal, evident, dar un film comic.

Există de câțiva ani deja o discuţie legată de internet și de înmulțirea blogurilor de cinema. În acest context, care credeţi că ar fi rolul criticului şi cum îşi păstrează el autoritatea? 

Internetul a schimbat multe lucruri. Iniţial, criticul era primul spectator, cel care vedea filmul înaintea tuturor şi care spunea ce merită şi ce nu merită văzut.

Evident, acum sunt oameni care postează pe Twitter în timpul proiecţiei lucruri despre subiect, primele păreri. Prin urmare, cred că presa tipărită are în prezent rolul de a lua distanță. Asta este cumva misiunea istorică a „Cahiers du Cinema”, de a identifica tendințe, de pune în perspectivă.

Eu am o istorie personală cu internetul. I-am întâlnit pe oamenii de la „Cahiers du Cinema” pentru că aveam un blog. Există multe bloguri, iar cei care scriu vor să posteze cât mai repede după sfârșitul unei proiecții. Eu am refuzat să fac asta. Era un blog de cinefil, meseria mea nu era cea de critic. Nu vedeam filmele la proiecțiile de presă, ci când intrau în cinematografe.

Ceea ce mă interesa era să folosesc internetul ca un rezervor de imagini, să fac colaje de imagini. Dar nu era numai despre cinema, ci și despre arhitectură, pictură. Făceam legături între diverse epoci ale istoriei filmului, scriam despre lucruri legate de mizanscenă. Foloseam internetul ca un fel de memorie vizuală. Am lucrat mult așa. Și cred că în acest fel s-a dezvoltat intuitiv o gândire critică.

La „Cahiers du Cinema” se încearcă o punere în perspectivă, deși central rămâne totuși exercițiul critic. Fiecare are metoda sa de a scrie. Eu încerc întodeauna să pornesc cel puțin de la o secvență, să descriu o secvență, pentru a vorbi despre cum este realizat întregul film. A face critică este și un mod de a vedea cum se face cinemaul, de instruire în cinema.

 

Interviu realizat în noiembrie la București, prin amabilitatea Institutului Francez. Joachim Lepastier a fost invitat special al Festivalului Filmului Francez 2015.

21
/10
/19

Seria invitaţilor de marcă la ediţie a X-a a Les Films de Cannes à Bucarest continuă cu unul dintre cele mai promiţătoare talente ale cinematografiei braziliene: Juliano Dornelles, regizorul filmului „Bacurau”, pe care îl semnează împreună cu Kleber Mendonça Filho, peliculă câștigătoare a Premiului Juriului la Cannes 2019.

18
/10
/19

CRONICĂ DE FILM În documentarul „Jurnalul familiei -escu” (2018), regizorul Șerban Georgescu discută pe un ton jucăuș, ironic, ce (mai) înseamnă a fi român, la 100 de ani de la apariția României moderne, perioadă în care țara a trecut prin multe șocuri și transformări.

18
/10
/19

În Bucureşti, gala de deschidere a Les Films de Cannes à Bucarest este programată vineri, de la ora 19:00 la Cinema PRO, în prezența sărbătoritului ediţiei, Vlad Ivanov şi a cineastului Claude Lelouch.

15
/10
/19

CRONICĂ DE FILM Disponibil în unele cinematografe, documentarul „Emigrant Blues: un road movie în 2 ½ capitole”, de Mihai Mincan şi Claudiu Mitcu, discută subiectul migrației românilor în străinătate din câteva unghiuri inedite.

14
/10
/19

Les Films de Cannes à Bucarest îl celebrează anul acesta pe Vlad Ivanov, care anul acesta a împlinit 50 de ani. Actorului care seduce camera cu orice rol pe care-l interpretează, festivalul i-a dedicat o secțiune numită IVANOV 50 – care include cinci dintre cele mai importante filme care îl au ca protagonist: „Sunset”, „Câini”, „La Gomera”, „Principii de viață” și „Hier”.

Page 1 of 25012345...102030...Last »