Călătorie la Viena, cea de altădată
https://www.ziarulmetropolis.ro/calatorie-la-viena-cea-de-altadata/

Un anumit fel de armonie în societate, cosmopolitism, dar şi un cert tradiţionalism. Deschidere faţă de nou, dar nu una care să alunge tihna ce domneşte într-un oraş ce respiră într-un ritm al lui. Muzică şi culoare – ele au fost întotdeauna ale Vienei, spaţiu asociat pe veci cu spiritul european.

Un articol de Dana Ionescu|12 februarie 2021

O întoarcere în timp, într-un moment agitat pentru Europa și pentru lumea întreagă, nu poate fi decât binevenită. Să ne întoarcem la Viena fermecătoare de la sfârșitul secolului al XIX-lea, când oamenii aveau multă răbdare. Să redescoperim chipul orașului într-o celebră carte de amintiri, care trasează convingător spiritul european. „Lumea de ieri. Amintirile unui european” de Stefan Zweig (traducere de Ion Nastasia, Humanitas, 2012) prilejuiește o extraordinară călătorie în timp. În primul rând, în capitala Austriei. Iată ce nota un scriitor pe care istoria îl va obliga să-și părăsească orașul natal.

1.„A trăi și a lăsa și pe alții să trăiască”

„Se trăia bine, se trăia ușor și fără griji în acea Vienă de altădată, și nemții din nord ne priveau de sus cu ciudă și dispreț pe noi, vecinii de la Dunăre, care, în loc să fim oameni „muncitori” și să păstrăm o ordine strictă, ne abandonam plăcerilor vieții, mâncam bine, ne duceam la teatre și la petreceri și, în plus, făceam o muzică excelentă. În locul „hărniciei” germane care, până la urmă, le-a amărât și le-a dat peste cap existența tuturor celorlalte popoare, în locul acestei pofte nemăsurate de a o lua înaintea tuturor celorlalți și a goanei după cuceriri, la Viena lumea prefera să stea la o șuetă tête-à-tête, la o reuniune agreabilă, și cu o largă și poate lejeră mărinimie lăsa fiecăruia, pe drept, partea lui. „A trăi și a lăsa și pe alții să trăiască” era o vestită maximă vieneză, o maximă care mie și astăzi mi se pare mai omenoasă decât toate imperativele categorice și care se impunea irezistibil în toate cercurile. Săraci și bogați, cehi și germani, evrei și creștini conviețuiau pașnic în ciuda unor frecușuri ocazionale, ba chiar și mișcările politice și sociale erau lipsite de acea groaznică revărsare de ură care a pătruns în circuitul vital al epocii ca reziduu otrăvitor din Primul Război Mondial. În vechea Austrie oamenii încă se combăteau la modul cavaleresc, mai polemizau prin ziare, în parlament, dar după tiradele à la Cicero aceiași deputați se așezau la o bere sau la o cafea și se tutuiau ca niște prieteni; chiar când Lueger, șeful partidului antisemit, a ajuns primar al orașului, n-a intervenit nici cea mai mică schimbare în viața de zi cu zi, și eu, ca evreu, trebuie să recunosc că n-am întâmpinat niciodată nici cea mai mică piedică sau discriminare nici la școală, nici la universitate, nici în literatură. Ura care contrapune o țară altei țări, un popor altui popor, un grup altui grup încă nu țâșnea zilnic din gazete, nu dezbina oamenii și națiunile; acel instinct de turmă și de gloată încă nu devenise atât de monstruos cum e în viața publică de azi; libertatea de mișcare a individului trecea drept o condiție firească a existenței, lucru ce aproape se mai poate concepe astăzi; toleranța nu era disprețuită, cum e astăzi, ca un semn de slăbiciune și lipsă de fermitate, ci se afla la loc ce cinste ca o forță etică”.

  1. „O lume care nu cunoștea graba”

„Căci n-a fost un secol pătimaș acela în care m-am născut și m-am format eu. Era o lume ordonată, cu delimitări clare și tranziții line, o lume care nu cunoștea graba. Ritmul noilor viteze nu se extinsese încă de la mașini, telefon, radio, avion la om, timpul și vârsta aveau o altă măsură. Se ducea o viață mai tihnită. (…) Chiar la începutul copilăriei mele, când tatăl meu încă nu împlinise patruzeci de ani, nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată urcând sau coborând în fugă scările sau, în general, făcând ceva în mare grabă. Graba era socotită o lipsă de eleganță, ea era de fapt inutilă, căci în această lume burgheză bine clădită, cu nenumăratele mici asigurări și măsuri de acoperire, nu se întâmpla niciodată ceva neașteptat; catastrofele, câte se produceau pe la periferia lumii exterioare, nu pătrundeau prin peretele bine căptușit al vieții „asigurate””.

  1. „În urmărirea imoralității”

„Și în privința ținutei pe care trebuia s-o afișeze, așa-zisul sex tare era supracotat în comparație cu sexul slab: bărbatul trebuie să fie viguros, milităros și agresiv; femeia trebuia să fie sfioasă, timidă și în defensivă, vânător și pradă, iar nu parteneri egali. Prin această nefirească exacerbare a diferențelor de habitus exterior trebuia să se întărească și tensiunea internă dintre poli, erosul, și în felul acesta, grație metodei nepsihologice a voalării și trecerii sub tăcere, societatea de atunci ajungea la rezultatul diametral opus. Căci, pentru a preveni orice ispită, societatea, cu pudicitatea și teama ei permanentă, se afla mereu în urmărirea imoralității în toate aspectele vieții, literaturii, artei, îmbrăcămintei; ba era de-a dreptul nevoită să se preocupe în permanență de imoralitate”.

  1. „O atmosferă deosebit de propice”

„Astfel, sub influența atmosferei de la Viena și a circumstanțelor particulare ale acelei vremi, dorința de creație artistică se răspândise în clasa noastră ca molima. Fiecare căuta în sine un talent și căuta să-l exteriorizeze. Patru sau cinci dintre noi voiau să se facă actori. (…) Dar mult mai puternice erau aspirațiile literare. (…) Or toate acestea nu puteau fi întâmplătoare. Trăiam într-o atmosferă deosebit de propice, condiționată de humusul artistic al orașului, de acel timp apolitic, de constelația în ascensiune a noii orientări literare și spirituale de la sfârșitul secolului care se alia în noi organic cu voința imanentă de a produce ceva, lucru care, de altfel, ține aproape cu necesitate de această etapă a vieții”.

  1. La cafenea

„Dar cel mai bun locaș de cultură pentru noi rămânea cafeneaua. Pentru a înțelege una ca asta, trebuie să se știe că la Viena cafeneaua reprezintă o instituție cu totul deosebită, ce nu-și găsește echivalent nicăieri în lume. Este vorba, de fapt, de un fel de club democratic, accesibil oricui contra unei cești ieftine de cafea, unde, pentru acest mic obol, fiecare oaspete poate să stea ore-n șir, să discute, să scrie, să joace cărți, să-și primească poșta și, mai ales, să citească un număr nelimitat de ziare și reviste. Într-o cafenea vieneză mai de soi găseai toate ziarele din Viena și nu numai din Viena, ci și din tot imperiul german, precum și ziarele din Franța, Anglia, Italia și America, plus toate revistele literare și artistice importante din lume, Mercure de France, ca și Neue Rundschau, Studio și Burlington Magazine”.

18
/01
/19

Proaspăt apărut, al cincilea DVD din excelenta colecție Sahia Vintage, coordonată de cercetătoarea Adina Brădeanu în cadrul unui proiect al Asociației One World Romania, prezintă și discută, sub titlul „Efemere”, câteva filme comandate în diferite perioade Studiului Sahia de diverse instituții ale statului comunist.

15
/01
/19

Incluse în proiectul Viitorului Memoriei, o platformă dedicată memoriei Holocaustului în România, filmele documentare realizate, fără patos, de Olga Ștefan înregistrează mărturiile prețioase ale mai multor supraviețuitori ai persecuțiilor împotriva evreilor. O formă de amintire necesară și inevitabil fragmentată.

14
/11
/18

METROPOLIS SPECIAL Niciunde în lume sfârșitul Primului Război Mondial nu a fost trăit mai spectaculos decât în Parisul anilor nebuni. Vă prezentăm o colecție de momente douăzeciste avându-i ca protagoniști pe Coco Chanel, Picasso, Hemingway, Isadora Duncan, Joyce, Josephine Baker, Proust, Colette, Stravinski...

01
/10
/18

A apărut o necesară carte-album, „CineBucurești. 100 de ani de modernitate - Sala de cinema”, coordonată de arhitectul Mihaela Pelteacu și cineastul Laurențiu Damian. Un volum despre istoria glorioasă a sălilor de cinema din București, care trezește nostalgii dar induce și tristețe din cauza stării actuale de degradare a cinematografelor.

09
/09
/18

Era cea mai lungă noapte a anului 1956, 21 spre 22 decembrie. Într-o cameră a Spitalului „Central” din Bucureşti, după zece zile de speranţe şi disperări, Nicolae Labiş înţelegea că va muri, că drumul înapoi spre viaţă îi fusese iremediabil închis atunci când destinul sau o mână „prietenoasă” îl împinsese spre linia tramvaiului de la Colţea.

04
/09
/18

George Bacovia, cel mai important poet simbolist român, a terminat liceul la 22 de ani, a publicat prima carte la 35 de ani, iar verbele sale favorite - conform frecvenței din poezii - erau „plânge” și „ninge". De asemenea, nu citea foarte mult, nu avea scriitori preferați și avea un talent deosebit la portrete și caricaturi...

27
/08
/18

Făget a devenit în această vară o destinație culturală găzduind prima manifestare artistică din cadrul proiectului Cămine în Mișcare / Moving Fireplaces, eveniment ce face parte dintr-o suită de astfel de activități pregătite de Asociația Timișoara Capitală Culturală Europeană și Asociația Prin Banat.

05
/08
/18

A fost odată, în centrul Micului Paris, o lume în care se întâlneau deopotrivă şoaptele îndrăgostiţilor cu vocile stridente ale vânzătorilor de ziare ambulanţi şi muzica de la tarafurile lăutăreşti cu foşnetul apei sub vâslele liceenilor sau cu hohotele lor de râs, fericiţi că au evadat dintre zidurile Liceului „Lazăr”.