Ultimele ore din viața lui Stefan Zweig, scriitorul care s-a sinucis împreună cu tânăra lui soție
https://www.ziarulmetropolis.ro/ultimele-ore-din-viata-lui-stefan-zweig-scriitorul-care-s-a-sinucis-impreuna-cu-tanara-lui-sotie/

Duminică, 22 februarie 1942, scriitorul austriac Stefan Zweig şi Lotte, soţia lui, au trăit ultima zi din vieţile lor, pentru care nu mai găseau sens.

Un articol de Monica Andronescu|21 februarie 2020

Într-o zi neagră, o dumnică pe care istoria n-a uitat-o, care a lăsat în urmă și destule întrebări, autorul atâtor romane, nuvele și biografii de succes, atât de îndrăgit și de cunoscut, și-a pus capăt zilelor în locuința sa din Petrópolis, Brazilia, unde trăia în exil.

În vila albă unde a trăit ani de liniște, aproape de bucuriile naturii, departe de prigoana nazistă, de care fugise încă din anii când Hitler preluase puterea și începuse ofensiva împotriva evreilor, doi soți au ales să treacă la cele veșnice: Stefan Zweig, scriitor notoriu, în vârstă de șaizeci de ani, alături de Lotte, soția lui cu treizeci și trei de ani mai tânără, sprijin de nădejde în destinul lui literar și în mai tot.

În duminica aceea, cei doi „doar s-au plimbat și au scris scrisori”, citim în volumul „Exilul imposibil. Stefan Zwig la sfârșitul lumii” de George Prochnik, publicat la Humanitas. Apoi s-au retras. Pentru totdeauna. Luni după-amiază, când, speriați, au îndrăznit să intre în dormitorul lor, servitoarea și soțul ei au descoperit două cadavre, așezate elegant în pat, unul lângă altul. Și mai mult epistole, la care scriseseră de zor în ultimele zile, când donaseră unele obiecte vestimentare și cărți prietenilor și bibliotecii din Petrópolis. Într-una dintre scrisori, cea mai cunoscută, Stefan Zweig, conservatorul educat la Viena și la Paris, umanistul care deplângea de ani buni declinul Europei, își schimbase locuința de nenumărate ori din cauza naziștilor și își risipise colecția de rarități în cele patru colțuri ale lumii, scria simplu: „Sunt epuizat de lungii ani în care am rătăcit fără să am un cămin. Îmi salut toți prietenii! Fie ca ei să aibă șansa de a vedea zorile după o noapte lungă! Eu, fiind prea nerăbdător, plec înainte.”

O asemenea „plecare înainte” nu putea decât să șocheze. La Petrópolis, care îl primise cu brațele deschise pe scriitor, magazinele au tras storurile în semn de doliu, iar Brazilia i-a organizat funeralii de stat, gazetele aprinzându-se în jurul acestei imense pierderi. Și totuși, susține și biograful George Prochnik în volumul amintit, e foarte plauzibil ca Stefan Zweig să-și fi plănuit de o vreme moartea. „Este limpede că sinuciderea lui Stefan Zweig devenise inevitabilă de multă vreme”, comentează acesta în ultimul capitol. „Iar pentru mine cel mai cumplit lucru nu este moartea lui, ci faptul că a creat un climat în care tânăra lui soție, pe care a iubit-o profund, a simțit că nu are altă cale decât să i se alăture. Sau, mai bine zis, a luat decizia de a-l urma. Moartea lui Lotte este șocantă. Iar asupra morții ei plutește încă o umbră de mister pentru că, în urma probelor criminalistice, a ieșit la iveală că nu a murit în același timp cu Stefan. Când trupurile au fost descoperite, al ei era mai cald, spre deosebire de al lui Stefan. Ea a luat otrava după el”. Asta, după ce s-a schimbat într-un kimono și s-a așezat lângă soț, luând doza fatală de barbituric, cel mai probabil, după ce el își dăduse deja ultima suflare.

„Noaptea lungă” despre care scria Stefan Zweig în ultima lui scrisoare nu avea să se termine, de fapt, niciodată. Eternitatea era o prelungire a ei. Așa că, înainte de a păși în eternitate calm, blând și demn, după o viață dedicată trudei la cărți – autorul „trudea” în sensul propriu al cuvântului la fiecare frază –, în ultima zi de viață s-a plimbat prin curtea vilei albe care îl ocrotise atât, fără să discute cu nimeni, fără să primească vizitatori. Apoi s-a retras să prelungească „noaptea lungă”. „Sinuciderea lui a șocat lumea. Toate problemele pe care le pune o hotărâre atât de tulburătoare mă intrigă. Cum să te împaci cu o lume care se îndreaptă spre radicalism? Există ceva mai de preț decât siguranța fizică și fericirea personală? În anii în care am făcut documentare și am lucrat la film habar n-am avut că astfel de întrebări vor deveni atât de relevante astăzi, când refugiații își părăsesc casele în căutarea unui adăpost sigur în Europa”, a explicat Maria Schrader, care a regizat filmul din 2016 „Stefan Zweig: Adio Europei”, ce revizitează un destin dintr-un secol al cruzimii și al nedreptății. Pierderea paradisului, adică a libertății, s-a dovedit a fi de nesuportat, ca și pierderea ordinii și a firescului pe care se întemeia Europa aceea dispărută odată cu ascensiunea lui Hitler, și pe urmele acestei pierderi ce se va dovedi fatală a pornit și filmul, având grijă să păstreze zona de incertitudine existentă în cazul fiecărei sinucideri.

De altfel, în cazul lui Stefan Zweig, autor al unei opere impresionante, foarte apreciate încă din timpul vieții scriitorului (să ne amintim de „Scrisoarea unei necunoscute”, „Douăzeci și patru de ore din viața unei femei”, „Suflete zbuciumate”, „Orele astrale ale omenirii”, „Maria Antoaneta” etc.), incertitudinea s-a împletit întotdeauna strâns cu un destin care s-a jucat neîndurător cu intelectualul fin, blând și generos care pare să fi fost scriitorul născut la Viena în 1881, în familia unui industriaș bogat, evreu. După ce a studiat filozofia la Universitatea din Viena, în 1904 Zweig a obţinut titlul de doctor, după care a plecat în Franţa, unde l-a cunoscut pe Romain Rolland, pe care îl va admira nespus. A vizitat apoi Anglia, Statele Unite, India şi alte ţări, scriind în tot acest timp. În 1915, s-a căsătorit cu Friederike von Winternitz. În Primul Război Mondial, declarându-se pacifist, n-a mers pe front, slujindu-şi patria ca funcţionar la Arhivele Ministerului de Război. În 1919 s-a mutat la Salzburg, și-a scris cele mai cunoscute lucrări, care i-au adus consacrarea. În 1934, după ce Hitler vine la putere în Germania, pleacă din Austria şi trăieşte o vreme în Anglia. Cărţile lui sunt interzise de naţional-socialişti, ceea ce, pe lângă traiul în exil, îi provoacă o mare suferinţă. În 1939, divorţează şi se recăsătoreşte cu o tânără englezoaică, Charlotte Elisabeth Altmann. În 1940, în faţa expansiunii naziste în Europa, familia Zweig se refugiază peste Ocean, rămânând pentru scurt timp la New York, și în acelaşi an se stabileşte la Petrópolis, un fel de paradis tropical în Brazilia, despre care scrie și o carte, publicată cu puțin timp înainte de a-și pune capăt zilelor, pe 22 februarie 1942.

Ce devenise insuportabil? Totul, adică viața trăită în lipsa libertății în spiritul căreia autorul se formase. Cum arăta lumea aceea dispărută? Cronica ei se află în „Lumea de ieri. Amintirile unui european”, cunoscutul volumul de memorialistică al autorului, declarația de dragoste pentru Europa în care a crescut. Într-adevăr, pentru Stefan Zweig, ca și pentru atâtea alte minți creatoare, viața era în altă parte. Pentru a-l reciti acum, într-un alt secol, sunteți invitați chiar de scriitor la necesară întoarcere în timp: „Când încerc să găsesc o caracterizare succintă pentru anii dinaintea Primului Război Mondial, ani în care am devenit matur, mi se pare că formula cea mai pregnantă ce li se poate aplica este aceea de vârstă de aur a statorniciei. În aproape milenara noastră monarhie austriacă, totul părea să se sprijine pe temelii de granit, statul însuşi fiind chezăşia supremă a acestei trăinicii. […] Fiecare ştia ce are şi ce i se cuvine, ce este permis şi ce nu. Toate îşi aveau o normă, o măsură şi o pondere precisă. […] Se trăia bine, se trăia uşor şi fără griji în acea Vienă de altădată. […] Ura care contrapune o ţară altei ţări, un popor altui popor, un grup altui grup încă nu ţâşnea zilnic din gazete, nu dezbina oamenii şi naţiunile; acel instinct de turmă şi de gloată încă nu devenise atât de monstruos cum e în viaţa publică de azi; libertatea de mişcare a individului trecea drept o condiţie firească a existenţei, lucru ce abia se mai poate concepe astăzi; toleranţa nu era dispreţuită cum e astăzi, ca un semn de slăbiciune şi lipsă de fermitate, ci se afla la loc de cinste ca o forţă etică“.

18
/11
/21

Seara de 3 decembrie 1986, în plină dictatură ceaușiștă, când românii îngheață de frig și acasă, și în școli, și în instituții de toate felurile, pare o seară ca oricare alta: se întunecă devreme, la televizor cetățenii se pot uita două ore, Tovarășul și Tovarășa sunt negreșit acolo, fabricile duduie necontenit, că ele lucrează „pe ture”. Dar cine iese din casă la București poate să meagă, de exemplu, la teatru.

11
/11
/21

Editura Nemira a lansat în imprintul de nonficțiune ORION autobiografia președintelui Statelor Unite ale Americii. Vă oferim un fragment din „Promisiunile mele. Despre viață și politică” de Joe Biden (traducere de Ruxandrei Toma, lectură de specialitate de Anca Sandu).

24
/10
/21

Ultimele două programe ale actualei ediții a Cineclubului One World Romania, disponibile online, gratuit, până la 18 noiembrie, se concentrează pe activitatea de la Sahia a Mártei Mészáros și Slavomir Popovici, doi cineaști care și-au lăsat amprenta asupra producției studioului de film documentar în moduri foarte diferite.

08
/10
/21

În epoca rețelelor de socializare, a selfie-urilor și filtrelor de tot felul, când o imagine se face și se desface în câteva secunde și toți visăm la gloria efemeră, conform butadei enunțate de Andy Warhol, dilemele și sensurile autoreprezentării încă sunt discutate. Căci a te reprezenta, indiferent de epocă, nu este un gest lipsit de semnificații estetice și sociale. Un articol de Monica Neațu.

08
/10
/21

O schiță de portret, în câteva cuvinte-cheie ce conturează un univers al lui. În anul 2020, s-au împlinit o sută de ani de la nașterea lui Federico Fellini. Pornind de la câteva secvențe din destinul lui de artist, să ne întoarcem la viețile tragicomice pe care le-a construit pe ecran.

23
/09
/21

Când s-a stins cel mai mare scriitor rus, cenzura lucra de zor, „dar sentimentele poporului rus nu puteau fi înăbușite”, notează americanul Jay Parini în ultimele pagini din cunoscutul roman „Ultima gară”.

21
/09
/21

Biografiile marilor împărați din China dinastică sunt ticsite de povești sângeroase, jocuri de culise, răzbunări, urzeli, iubiri devastatoare și multe alte ingrediente spectaculoase pe care industria de televiziune chineză le explorează și reformulează romanțat sub forma serialelor și filmelor istorice de larg consum.

11
/08
/21

Când s-a născut, pe 29 august 1891, la Sankt Petersburg, în afară de legătura de rudenie cu Anton Cehov, fratele tatălui său, prea puține lucruri păreau să-i prevestească uriașul și, în același timp, ciudat de nedreptul destin pe care avea să-l trăiască.

01
/08
/21

Cafenelele din Paris, Tirana și Moscova, ca niște simboluri ale orașelor, surprinse de scriitorul albanez Ismail Kadare, în fascinantul volum de memorii „Dimineți la Café Rostand” (Humanitas Fiction, 2021, traducere din albaneză și note de Marius Dobrescu).