Cărțile autorilor români: „Acasă, departe” de Adrian G. Romila
https://www.ziarulmetropolis.ro/cartile-autorilor-romani-acasa-departe-de-adrian-g-romila/

Romanul lui Adrian G. Romila, Acasă, departe, dezvoltă într-un triptic interconectat teme precum exilul, călătoria, întoarcerea acasă, speranța, periferia. Ca-ntr-un panoptic cu oglinzi paralele, părțile trimit unele la altele și se reflectă reciproc prin numeroase analogii și corespondențe. Trei timpuri și trei lumi se concentrează în tot atâtea personaje omonime care trec în moduri diferite prin experiența înstrăinării, a neîmplinirii și a imprevizibilului.

Un tânăr ofițer de marină italo-valah cu studii în Franța revine la București, în vara lui 1835, chemat de tatăl său pentru o misiune politică secretă la Constantinopol. Un universitar la litere din Constanța lui 2019, exclus subit dintr-o bogată viață afectivă și intelectuală, descoperă că scrisul nu e deloc o activitate lipsită de consecințe. În sfârșit, sclavul poetului Ovidius exersează frumusețile limbii latine alături de stăpânul său pe pământurile de la marginea lumii civilizate, în ultimii ani ai exilului tomitan.

Deopotrivă roman de aventuri, exercițiu metaliterar, thriller istoric, bricolaj autobiografic și parabolă existențială, povestea prinde în țesătura sa inextricabilă polivalența de totdeauna a literaturii. Ea poate vorbi despre o mulțime de lucruri: fapte temerare, comploturi tenebroase, mirajul depărtărilor, războaie, suferințe, moarte, libertate sau iubire. Dar peste toate, ea propune un pariu identitar, folosindu-se de autorul ei. Mai eficientă ca oricare altă tehnică submarină, literatura poate scoate la lumină chiar și misterul unei epave scufundate. Iată încă una dintre mizele spectaculoase ale acestei cărți.

„Cum știm de la Curtius, metafora corabiei era pentru medievali reprezentarea cea mai frecventă a literaturii. Și pentru Adrian Romila literatura a fost dintotdeauna o călătorie, una navală, în sensul cel mai literal al termenului – implicând deopotrivă riscuri majore & descoperiri așijderea. Și viceversa: călătoria a însemnat întotdeauna modul suprem de existență al literaturii, forma cea mai adecvată de transpunere a fantasmei în real. Acasă, departe este cartea lui de blazon, intersectând spectaculos cele două suprateme: personajul Romila călătorește & se descoperă în numele autorului Romila – într-un roman care pune în contiguitate surse dintre cele mai diverse: de la Manoil al lui Bolintineanu la Levantul lui Cărtărescu, de la Jules Verne la Radu Tudoran, de la Joseph Conrad la Pynchon. Ceea ce rezultă e o carte admirabilă, deopotrivă pour les enfants et pour les raffinés – una dintre cărțile acelea rare care pot converti un călător la literatură. Și viceversa.” (Radu Vancu)

„Dacă Umberto Eco ar fi rescris Toate pânzele sus! cu Metamorfozele lui Ovidiu pe birou, ar fi ieșit Acasă, departe, acest triptic romanesc în care avatarurile livrești ale lui Adrian G. Romila pornesc în aventuri marine prin istoria ultimelor două milenii. Un spectaculos melanj de genuri literare, vorbind cu fantezie, inteligență și umor despre marile teme ale identității, libertății și exilului, un roman-corabie pe care cei mai temerari dintre cititori se pot îmbarca pentru o călătorie cum alta n-a mai fost.” (Marius Chivu)

Fragment

În copilărie am descoperit că am darul ăsta al recom­punerii unei anumite lumi pornind de la câteva obiecte disparate ale ei. Puteai să‑mi arăţi desenul naiv dintr‑o felicitare de Crăciun, de exemplu – o casă răzleţită, un drum înzăpezit, un brad, câţiva copii, o fereastră lumi­nată –, ca eu să‑l prelungesc în imaginaţie: imediat vedeam toată familia dinăuntru, satul întreg, peisajul de iarnă, auzeam sunetele vântului, ale discuţiilor de lângă foc, râsetele copiilor, scârţâitul zăpezii sub picioare, simţeam mirosurile de mâncare şi de interior. Când începuse să mă viziteze subit la un timp după ce murise şi eu mai crescusem, bunicul îmi povestea adesea scene din război, fusese pe front, luptase la Cotul Donului şi avea multe amintiri. Din câteva detalii plus ceva poze în sepia găsite printre hârtiile lui, refăceam în minte toată diorama luptei, a repaosului, a marşului sau a retragerii, deja zburau avi­oanele sovietice şi germane pe deasupra, se auzea artile­ria în fundal, înfloreau ici‑colo exploziile care scormoneau pământul, soldaţii colcăiau în tranşee sau mişunau printre corturile taberei, mirosea a praf de puşcă, a păcură, a sânge, a transpiraţie şi a carne sfârtecată. Eram odată pe digul uriaş al barajului de la Bicaz, bunicul a venit tocmai din cimitirul satului spre mine aşa, în pantalonii lui de doc strânşi pe picior, băgaţi în bocanci, şi‑n surtucul mili­tar fără epoleţi, cu capul gol. Parcă‑l văd şi acum înaintând alene pe şoseaua digului, cu apa de o parte şi prăpastia de cealaltă. Mi‑a povestit cum au fost strămutaţi cu forţa oamenii din satele de pe Valea Bistriţei, ca să facă loc lacului şi întregului ansamblu hidrografic proiectat odi­nioară de inginerul Dimitrie Leonida la Politehnica din Charlottenburg. Uite colo fusese un pâlc de case, colo o biserică, colo nişte morminte, acolo nu era apă, dincolo era o pădure… Deja îmi apăreau în faţa ochilor morţii şi viii de sub luciul apei, ruinele locuinţelor, cu garduri, curţi, livezi, grajduri, şure, stâne, căpiţe, turlele de biserică, crucile cimitirelor, ţăranii trecând într‑o parte sau alta. Cerul lor era apă acuma, peştii treceau nestingheriţi pe deasupra, plutind imponderabili peste creştetele lor, peste resturile de ziduri scufundate, peste uliţele acoperite de mâl, peste trunchiurile de copaci îngropate în nisipul fundului, obleţi, plătici, cărăşei şi caracude treceau prin odăile caselor ca prin acvarii cu pereţii de lut, intrând şi ieşind pe geamuri, căruţele şi plutele alunecau agale la deal şi la vale, izbindu‑se de peretele barajului, la capăt. Viii şi morţii mergeau împreună printre gospodă­rii, păşind sacadat, lent, ca‑ntr‑un vis, unii cu pălării şi căciuli miţoase, ceilalţi cu tigvele şi găvanele goale, bles­temându‑i pe comuniştii care le luaseră viaţa dintre păduri şi le‑o mutaseră în alte părţi, ca să facă loc barajului şi hidrocentralei. Scufundat între munţi, oraşul meu natal se schimbase şi el în anii de după război, nu mai era târgul de case, de gatere şi făbricuţe, de uliţe prăfuite, de parcuri cu fanfare şi de prăvălii pline de evrei. Privind fotografi­ile şi ascultând poveştile bunicului, puteam adesea să întrevăd dincolo de blocurile urâte provincia pitică, încon­jurată de culmile muntoase care tot urcă imediat ce treci de Bacău până la poalele Ceahlăului.

Viii şi morţii mergeau împreună printre gospodă­rii, păşind sacadat, lent, ca‑ntr‑un vis, unii cu pălării şi căciuli miţoase, ceilalţi cu tigvele şi găvanele goale, bles­temându‑i pe comuniştii care le luaseră viaţa dintre păduri şi le‑o mutaseră în alte părţi, ca să facă loc barajului şi hidrocentralei. (Adrian G. Romila)

---

---