Mihail Vakulovski este un extraordinar scriitor, traducător din limba rusă şi, nu în ultimul rând, unul dintre cei mai iubiţi librari din România. Are un doctorat în literatură. Originar din Basarabia, Mihail Vakulovski este stabilit la Braşov. Alegerile sale pentru lecturile lunii: Harms, Sorokin, Prilepin.
Un articol de Andrei Crăciun|24 mai 2018
E foarte greu să recomanzi doar trei cărţi, aşa c-o să vă propun trei cărţi traduse de mine şi de frate-meu, Alexandru Vakulovski, din literatura rusă:
Harms
Daniil Harms este unul din scriitorii mei preferaţi, aşa că recomand orice carte semnată Harms! Am tradus trei antologii din Daniil Harms: de proză („Iluzie optică”, Ratio et Revelatio), de proză dramatică („Tiuk!”, Tracus Arte) şi o carte pentru copii isteţi („Am uitat cum se numeşte”, Ratio et Revelatio).
Daniil Harms (1905 1942) este precursorul literaturii absurdului, un scriitor genial, conştient de genialitatea sa („Totuşi, sunt o figură extraordinară, chiar dacă nu-mi place să vorbesc prea des despre asta”), un scriitor care a publicat în timpul vieţii doar literatură pentru copii, fiind considerat anti-sistem, mort de inaniţie în spitalul unui lagăr comunist.
Opera sa a circulat în samizdat şi a fost publicată doar după moarte, abia în anii ’60 ai secolului trecut, acum fiind tradusă în foarte multe limbi. Citind orice carte de-a lui Daniil Harms, ai impresia că ai în faţă o antologie, o super-selecţie. Harms avea o relaţie specială cu textele sale literare, dar asta… l-a costat enorm.
Harms spunea că pentru el viaţa a fost mereu mai importantă decât arta, de aceea a insistat să facă din viaţa sa o artă, exact invers decât era la modă în epoca pe care o trăia. Iar asta pentru el nu era un act estetic, ci unul existenţialist. Textele lui Daniil Harms sunt perfecte din toate punctele de vedere – şi ca fond, şi ca formă, şi din punct de vedere stilistic, şi tematic, scurte, exacte, pline de viaţă, energie, originalitate şi substanţă, texte-bijuterii de care ar fi fost mândru şi contemporanul său Salvador Dalí, care era la fel de „modest” ca Harms, când era vorba de propria personalitate, spunând că e bine să se vorbească despre el, chiar dacă se vorbeşte de bine.
Daniil Harms a trăit, s-a îmbrăcat, s-a purtat şi a scris altfel, iar cititorii, după ce-l descoperă, îl citesc mereu cu aceeaşi satisfacție, mirare şi bucurie. Pentru că minunea din viaţa lui Harms este opera sa, care e – cum altfel? – minunată!
Sorokin
Vladimir Sorokin este scriitorul meu preferat din literatura rusă contemporană. Am tradus mai multe romane de-ale sale, dar vă recomand în primul rând proza lui scurtă, „Dimineaţa lunetistului” (Editura Paralela 45, 2004), care îl anunţa pe Sorokin pe care-l cunoaşte acum toată lumea. Aici e sămânţa tuturor romanelor, toate temele, subiectele, felurile de personaje, stilurile.
„Dimineaţa lunetistului” este o carte de proză scurtă cu totul specială – prin această carte Vladimir Sorokin impune un stil. „Dimineaţa lunetistului” poate fi citită şi ca un volum experimental. Textele n-au nici o legătură (de suprafaţă) între ele, în afara stilului, fiecare fiind foarte personală şi citindu-se de sine stătător, personajele nu migrează dintr-o proză în alta, însă, în acelaşi timp, prozele seamănă foarte tare între ele, datorită stilisticii şi faptului că fiecare text ridică o problemă şi aceste asemănări pot fi observate mai ales după lectura cărţii, textele lui Sorokin fiind precum picturile – pentru a le înţelege trebuie să te îndepărtezi un pic de ele.
Sorokin creează în prozele sale o atmosferă foarte intensă, împânzind acţiunea cu detalii şi foarte multe gesturi. Vladimir Sorokin e ca şi lunetistul său. El face/scrie (despre) lucruri ieşite din comun/extreme cu multă naturaleţe, comportându-se, la fel, firesc, de parcă ar scrie, ca Tolstoi, despre război. De fapt, Sorokin scrie despre războiul pe timp de pace (asemeni lui Tarantino, în film), iar „Dimineaţa lunetistului” ne arată criza prin care trece (a trecut şi va trece! – ca să-l parafrazăm pe Vladimir Ilici Lenin) fiinţa umană.
Cu toţii avem un trecut glorios plin de minciuni, avem un prezent infect şi un viitor cel puţin confuz. Sorokin e doar un martor care dimineaţa îţi spune: „Ai dormit prost” – „Vei avea o zi nasoală”; sau seara: „A fost o zi de tot rahatul, mâine va fi şi mai rău”. Sunt doar nişte concluzii la care se ajunge de la o lumină orbitoare, de la o suprafaţă plată şi colorată ca un tablou. Atenţionez scriitorii că şi după ce citeşti Vladimir Sorokin poţi fi la fel de influenţat ca după lectura lui Harms.
Prilepin
Din generaţia tânără, recomand „Patologii” de Zahar Prilepin (Curtea Veche), un roman foarte bun, foarte tare, foarte complex, foarte bine scris şi impecabil structurat. Romanul are două linii de subiect majore – războiul şi dragostea, alte teme importante fiind gelozia (masculină), copilăria şi religia. Acţiunea are loc în Cecenia, iar personajul principal, Egor Taşevski, e un soldat rus, membru al forţelor speciale, care luptă în războiul din Cecenia (ceea ce i s-a întâmplat şi scriitorului, poate şi de aceea reuşeşte să fie atât de veridic!).
Aşadar, Zahar Prilepin se uită prin ochii acestui soldat ca să ne descrie războiul din Cecenia. Dar e un punct de vedere existenţial, fiind vorba de beletristică, nu de un manifest social. Linia de subiect din războiul cecen e mereu întreruptă de un monolog interior continuu al personajului principal, în care încape cealaltă linie de subiect – de dragoste. Îşi aminteşte de iubirea vieţii lui, Daşa, pe care o iubeşte patologic, monologuri interioare în care-şi consumă gelozia sa nemărginită, alimentată involuntar de Daşa, care a avut 26 de bărbaţi înaintea lui şi cunoştea mult prea bine şi corpul, şi sufletul masculin. Monologuri interioare despre frica de moarte, care-l seacă pe interior, locurile golite durând cumplit, pofta de viaţă, probleme existenţiale şi sociale, despre solidaritatea masculină…
Trecerile de la o linie de subiect la alta sunt foarte fine şi fireşti, se leagă, chiar dacă aparent nu au nici o legătură, din contră, sunt în contrast. În „Patologii” Zahar Prilepin e şi foarte tandru, şi foarte crud, după scenele de dragoste urmând scene hiper-realiste de război, cu descrieri amănunţite, „la firul ierbii”, cum ar veni, cu lupa în mâini, camera de filmat fiind în fruntea personajului principal – de acolo vede şi cititorul ce se întâmplă, nu numai personajul.
O carte pe care v-o recomand insistent, existenţa ei fiind o fericire, cum spune Victor Pelevin, unul din cei mai în vogă scriitori ruşi dinaintea lui Prilepin, dar şi Vladimir Sorokin a declarat că-i place cum scrie Prilepin. Un scriitor deosebit de talentat sau, cum a spus Andrei Plehanov, „Deşi Zahar Prilepin are filet de stânga, e un scriitor de la Dumnezeu”! Lectură plăcută şi utilă!
Harms spunea că pentru el viaţa a fost mereu mai importantă decât arta, de aceea a insistat să facă din viaţa sa o artă, exact invers decât era la modă în epoca pe care o trăia. Iar asta pentru el nu era un act estetic, ci unul existenţialist. (Mihail Vakulovski, scriitor)
