Filmul „Under the Silver Lake” (regia: David Robert Mitchell) intră în cinematografe pe 26 aprilie. L-am vizionat deja în cadrul American Independent Film Festival. Iată ce am văzut.
Un articol de Andrei Crăciun|22 aprilie 2019
Under the Silver Lake are o poveste atât de dezlânată, încât e ca și cum o mână ar fi aruncat toate piesele puzzle-ului în mijlocul camerei și ar fi plecat fără alte explicații. Gest urât? Rămâne să-ți faci singur filmul, iubit spectator!
E foarte posibil ca scenariștii să fi consumat, pe durat actului creator, substanțe interzise în cantități impresionante și de o calitate cel puțin discutabilă. Cu toate acestea, Under the Silver Lake mi-a plăcut, fiindcă i-am găsit o altă cheie de lectură: se parodiază masiv în cadrul său.
Povestea e așa: un băiat fără ocupație o arde într-o chirie într-un apartament din care se vede o hipioată de vârsta a doua spre a treia, mai-mereu goală, îngrijind niște superbi papagali. Acest pierde-vară se îndrăgostește de o altă vecină, o tânără cu bichon.
În tot acest timp în frumosul oraș Los Angeles mai bântuie și un criminal care omoară câinii oamenilor.
Mai apare și o femeie-bufniță, care, și ea, tot așa, omoară, îndeosebi noaptea, dar nu neapărat.
Și pe acest fond încărcat de droguri, petreceri, plăcutul sex ocazional al celor tineri în California, jocuri video și pasionați de mistere, dispare un miliardar care e găsit ulterior mort, vezi Doamne, alături de vecina cu bichon. Cam asta ar fi, alandala, intriga.
Acum, frumusețea vine din altceva: băiatul de la început (acel pierde-vară) începe o investigație pe cont propriu, devine un detectiv de ocazie, dar unul perseverent și inteligent, cum erau odinioară locotenenții de poliție din Los Angeles, dacă îi mai țineți minte din cultura populară.
Și filmul dezvoltă o critică subtilă, ascunsă în spatele kitsch-ului permanent devoalat, a societății contemporane – frumoasa noastră societate din care mare lucru nu rămâne când începi să o iei serios la scuturat.
Iar finalul, la fel de nebun, are puterea de a stârni un mic surâs amar. Un film de serie B care reușește să se ridice deasupra condiției? Contează?
Aș revedea filmul acesta la care poți să râzi liniștit ca într-o oglindă spartă care îți arată ce a mai rămas din dumneata, piesă cu piesă, într-o dezordine nu lipsită, totuși, de farmec.
Sau, cel puțin, apar nurii californiencelor, prea puțin valorizați în noile valuri de cinema american. Nu e deloc puțin.
Povestea e așa: un băiat fără ocupație o arde într-o chirie într-un apartament din care se vede o hipioată de vârsta a doua spre a treia, mai-mereu goală, îngrijind niște superbi papagali. Acest pierde-vară se îndrăgostește de o altă vecină, o tânără cu bichon.
