OPINIE Atunci când un succes internaţional aduce câte un film românesc în atenţia unui public mai larg decât grupul cinefililor fideli, mulţi simt o nevoie irepresibilă de a comenta. Asta nu ar fi o problemă, dacă discursul nu ar cădea în miştocăreală, rostită pe un ton superior: „Vă spun eu cum stă treaba cu cinematografia română!”.
Un articol de Ionuţ Mareş|24 martie 2021
Primele reacţii ultragiate din România, exprimate pe reţelele de socializare, la ştirea că noul film al regizorului Radu Jude, care are titlul provocator „Babardeală cu bucluc sau porno balamuc”, a fost premiat la începutul lui martie cu Ursul de Aur la Festivalul de la Berlin puteau părea inofensive şi vag amuzante în naivitatea lor.
În fond, fiecare subiect care ajunge în vizorul presei are parte de numeroase comentarii, multe de-a dreptul bizare. Ne-am obişnuit cu toate astea, inclusiv cu hatereala. Ţine de înclinaţia noastră irepresibilă de a ne da cu părerea despre orice, lucru facilitat şi chiar dus la extrem de logica platformelor de comunicare.
Situaţia s-a schimbat odată ce, imediat după Berlinale, filmul a ajuns, piratat, pe torenţi, într-o formă despre care Radu Jude atrăgea atenţia într-o postare pe Facebook (retrasă ulterior) că nu conţine şi textele care însoţesc multe dintre scurtele secvenţe din dicţionarul de termeni care constituie partea a doua.
Pentru că a fost mare curiozitatea, asta în special datorită premiului câştigat, dar şi a subiectului şi a zgomotului care s-a creat în jurul filmul (la care am contribuit şi noi – jurnalişti şi critici), varianta piratată a început să circule tot mai mult de la unii la alţii. Era uşor de sesizat asta, după numărul tot mai mare de persoane care şi-au exprimat o opinie pe Facebook, pe bloguri sau pe diverse alte platforme. Şi cu siguranţă sunt destui şi cei care nu au vrut să îşi spună o părere public.
Urmăresc de mulţi ani cu atenţie cinemaul românesc. Asta înseamnă că fac tot posibilul să nu îmi scape niciun film, iar pe unele le văd chiar de două-trei ori şi încerc să scriu despre cât mai multe dintre ele. Prin urmare, ar trebui să mă bucure interesul mare al publicului pentru câte un film românesc şi avalanşa de comentarii.
Întâmplarea a făcut ca în aceeaşi perioadă cu premiul de la Berlin pentru „Babardeală…” să vină şi anunţul că documentarul „colectiv” al lui Alexander Nanau este nominalizat la două Oscaruri, un moment istoric pentru cinematografia română. Deşi avusese premiera în România încă din februarie 2020, filmul încă mai este descoperit de unii şi stârneşte în continuare reacţii, întreţinute de nominalizările şi premiile în lanţ, dar şi de faptul că unul dintre personaje, Vlad Voiculescu, este ministrul Sănătăţii – un politician care declanşează deopotrivă simpatii şi antipatii puternice, în funcţie de afinităţi sau de amplasamente politice şi ideologice.
Chiar dacă cele două filme sunt extrem de diferite, ba chiar la poluri estetice opuse (un semnal clar al diversificării cinematografiei române), se poate face o apropiere prin succesul lor internaţional, care reuşeşte să stârnească interesul unui public mai larg decât pentru un oarecare titlu românesc, care înainte de pandemie ajunsese să mai fie băgat în seamă doar de o mână de critici şi de câteva mii de cinefili. Ceva vâlvă a făcut anul trecut şi „Malmkrog”, atât prin premiul de la Berlin şi prin ceea ce în ochii unora pare o extravaganţă – un film de epocă de trei ore, plin de discuţii filozofice în franceză -, cât şi prin apariţiile publice şi renumele lui Cristi Puiu.
Faptul că mai există filme româneşti de autor capabile să scoată publicul din letargie şi din comoditatea consumului de Netflix este partea bună şi sănătoasă a unor astfel de momente. În fond, ar trebui să fie un semn de normalitate că o operă de artă, în acest caz un film, este discutată de cât mai mulţi.
Însă entuziasmul iniţial e zdruncinat serios şi pe alocuri se transformă în dezgust când începi să citeşti sutele de comentarii, exprimate sub formă de articole de opinie sau de postări şi interacţiuni pe Facebook, cum am făcut, de exemplu, la „Babardeală…” şi la „colectiv”.
Evident, nu vreau să cad în capcana generalizării, mai ales că e un lucru ştiut că cei mai mulţi dintre oamenii de bun-simţ, chiar şi atunci când nu sunt de acord cu ceva, au reţineri în a se exprima pe reţele de socializare. Prin urmare, e riscant să trag concluzii tranşante. Apoi, e drept că succesele celor două filme au fost primite şi cu destulă exaltare, chiar dacă în mare parte în rândul oamenilor din cinematografie şi al cinefililor.
Însă atunci când un film românesc iese din bula restrânsă a publicului său fidel începe un adevărat spectacol uman, indiferent dacă cei care comentează au văzut sau nu respectivul titlu.
Nu cred deloc că un film pe care unii dintre noi îl considerăm important trebuie întâmpinat cu un entuziasm unanim. De altfel, cum spune şi Radu Jude, poate că un film e cu atât mai bun cu cât rezistă la tăvăleală, la loviturile pe care le primeşte. De fapt, istoria filmului e generoasă cu astfel de exemple. Apoi, fiecare are preferinţe şi idiosincrasii (în acelaşi timp, e adevărat că un intelectual care se exprimă public ar trebui să încerce să şi le chestioneze permanent).
Însă e stupefiantă voluptatea cu care mulţi oameni folosesc un instrument facil – miştocăreala – pentru a ataca o ţintă uşoară: filmul românesc de autor al acestor ultimi 20 de ani (prin 2016, un analist media cunoscut făcea live text cu miştouri pe Facebook chiar în timpul proiecţiei cu „Sieranevada”). Ar fi îmbucurător să găseşti texte lucide şi argumentate care să contrazică, de exemplu, entuziasmul multor critici în cazul unui film ca „Babardeală…”, iar asta să ducă la polemici autentice (o încercare de acest fel ar putea fi schimbul de replici dintre Gorzo şi Rogozanu).
În schimb, se observă un val de miştouri agasante, care reiau inclusiv o serie de vechi clişee faţă de cinematografia română, completate cu o mulţime de naivităţi şi mirări înduioşătoare. Nivelul discursului rămâne foarte jos, şi asta pentru că se vorbeşte prea puţin despre cinema.
Destule postări încep cu „Am văzut şi eu măreaţa capodoperă premiată a lui Jude…”, de parcă cel care a scris a fost forţat să se uite la film şi mai ales să îşi dea cu părerea, deşi era ultimul lucru de pe lume pe care dorea să îl facă, şi continuă cu luarea peste picior a filmului, într-un stil mai mult sau mai puţin digerabil.
Bineînţeles, nu scapă atenţiei lor nici cronicarii care au lăudat filmul, iar tonul comentariului e în general următorul: „Vă spun eu care-i treaba, de fapt, cu mizeria asta şi cu festivalurile, juriile şi premiile”. Şi, de pe o poziţie de superioritate, se porneşte o înşiruire de truisme acide, mai mult expresii ale unor umori, care dezvăluie de fapt lipsa unui interes autentic, o cultură cinematografică precară sau unidirecţională şi, uneori, poziţionări ideologice ferme, care nu lasă loc de nicio dilemă (asta face ca Jude să fie acuzat fie că nu e suficient de revoluţionar sau că e chiar reacţionar, fie că e prea de stânga, progresist şi corect politic, în funcţie de bula în care îţi arunci privirea, ceea ce e, totuşi, comic).
Nu pare să existe nicio umbră de îndoială în mintea celor care se lansează în astfel de roast-uri lipsite de umor: Dar dacă spun prostii şi alimentez nişte prejudecăţi în rândul celor care mă citesc? Dacă sunt în eroare? Dacă îmi dau cu părerea despre un cinema cu care iau contact doar atunci când e vorba de câte un premiu (şi cedez presiunii publice de a fi la curent cu ce se discută), iar în rest mă relaxez cu serialele şi filmele comode de pe Netflix? Oare nu mai bine văd încă o dată filmul, pentru că s-ar putea să-mi fi scăpat ceva? Câte filme de la Festivalul de la Berlin bifez în fiecare an, ca să pot spune care-i faza cu festivalul ăsta şi cu premiile sale? Care-s direcţiile din cinemaul de autor internaţional, ca să pot da verdicte legate de poziţia filmului românesc? La câte filme româneşti de autor – lungmetraje şi scurtmetraje, de ficţiune sau documentare – ajung într-un an?
Mi se par întrebări de bun-simţ, pe care orice cinefil pasionat şi bine intenţionat probabil şi le pune înainte de a-şi împărtăşi opinia cu cei care îl urmăresc. Ţine de un minim respect, atât faţă de film, cât şi faţă de tine însuţi – nu ai vrea să cazi în ridicol atunci când, printre o mulţime de alte subiecte la zi, îţi spui părerea şi despre cinema, pe tonul că ştii tu cum stă treaba în realitate.
