Studiată la cursurile de etică ale liceelor şi universităţilor americane, Cei care pleacă din Omelas este o poveste tulburătoare semnată de Ursula K. Le Guin, dispărută dintre noi la începutul acestui an. www.revistanautilus.ro, online din 21 martie s-a relansat cu povestirea amintită, din care puteţi citi, aici, un fragment
Un articol de Petre Ivan|22 martie 2018
Editura Nemira a relansat Revista Nautilus, o platformă on-line dedicată literaturii, filmelor, benzilor desenate și jocurilor science-fiction, horror și fantasy, coordonată de scriitorul Marian Coman.
Prima întâlnire cu cititorii și realizatorii Revistei Nautilus va avea loc sâmbătă, 24 martie, de la ora 14.00, în cadrul Târgului F&SF „Final Frontier” ce se va desfășura la Universitatea ”Dimitrie Cantemir”.
Cei care pleacă din Omelas
Cu un tumult de clopote care goni stoluri întregi de rândunele, făcându-le să își ia zborul, Festivalul Verii veni către orașul Omelas, către turnurile sale strălucitoare de lângă mare. Pe bărcile ancorate în port, steagurile sclipeau.
Printre străzile cu casele cu acoperișuri roșii și ziduri vopsite, printre grădinile năpădite de mușchi și pe bulevardele străjuite de arbori, pe lângă marile parcuri și clădirile publice, procesiunile înaintau. Unele erau solemne și cuviincioase: bătrâni în mantii lungi, mov și gri, meșteri iscusiți, serioși și tăcuți, femei voioase, vorbind în timp ce își duceau copiii în brațe.
Pe alte străzi muzica era mai vioaie, o larmă de gong și tamburină, iar oamenii înaintau dansând. Copiii fugeau printre ei, țipetele lor ridicându-se asemeni zborului rândunelelor, deasupra muzicii și cântecului. Toți se îndreptau către partea de nord a orașului unde, pe marea luncă denumită Câmpiile Verzi, băieți și fete, despuiați în aerul tare, cu tălpile și gleznele pătate de noroi și brațele suple, își testau armăsarii nărăvași înaintea cursei.
Caii nu purtau nimic, doar un căpăstru fără zăbală. Coamele lor erau împletite cu panglici argintii, aurii și verzi. Își umflau nările, se cabrau și se făleau unul altuia; erau peste măsură de bucuroși, calul fiind singurul animal care a preluat ceremoniile oamenilor ca fiind și ale lui. Departe, către miazănoapte și către apus, munții se înălțau semeț, înconjurând Omelas pe jumătatea care dădea spre golf.
Aerul dimineții era atât de limpede încât zăpada care încorona cele Optsprezece Vârfuri strălucea alb-auriu peste depărtări de văzduh însorit, sub albastrul închis al cerului. Era vânt îndeajuns să facă flamurile care marcau circuitul să plesnească din când în când și să fluture. În liniștea pajiștilor întinse și verzi se putea auzi muzica șerpuind printre străzile orașului, mai departe și mai aproape și mereu venind, o vagă și veselă dulceață a aerului care tremura din când în când, reîntregindu-se și explodând în marele zăngănit voios al clopotelor. (…)
Continuarea, aici.
Foto: Revista Nautilus, Cei care pleacă din Omelas – facebook
