Într-o lume sănătoasă la cap şi la inimă, numele Aniţei Nandriş-Cudla ar fi avut un destin similar cu numele Annei Frank.
Un articol de Andrei Crăciun|24 martie 2015
Nu trăim într-o astfel de societate, așa că e foarte posibil să vă fi scăpat. Dar Aniţa Nandriș-Cudla a existat. Ea a fost o ţărancă din Bucovina, ea a trăit în secolul XX, suferind ceea ce veacul i-a adus.
Ea a fost douăzeci de ani în Siberia și a dat o mărturie despre toate acestea. Ea a scris o carte. Cartea s-a publicat și a cunoscut tiraje mici, conform pieţei de carte din ţara noastră. Monica Lovinescu o rezuma așa: “După o asemenea carte, orice complex de inferioritate a noastră ca neam ar trebui să dispară.” Monica Lovinescu avea – a câta oară? – dreptate.
Acum, “20 de ani în Siberia” este și un spectacol de teatru care se joacă pe scena Naţionalului bucureștean, în regia lui Sorin Misirianţu. În rolul Aniţei, singurul rol posibil în această întâmplare, o regăsim pe Amalia Ciolan. Spectacolul face parte din programul “Procesul comunismului prin teatru”.
Interpretarea Amaliei Ciolan este încărcată de dramatism, uneori patetică, în înţelesul bun al cuvântului, și nici nu ar putea fi altfel, căci viaţa Aniţei Nandriș-Cudla a fost o înșiruire de tragedii cărora le-a rezistat din credinţă.
Oamenii au nevoie de credinţă. Contează mai puţin dacă este credinţa în Dumnezeu sau în însuși omul, contează să crezi. Aniţa Nandriș-Cudla a crezut în Dumnezeu și în copiii săi, pentru care a trăit.
Pare ușor să trăiești în timpul nostru. Acum șaizeci de ani nu era așa, viaţa Aniţei Nandriș-Cudla este o mărturie, viaţa ei este epopee dantescă. Nimic din ce îi este dat, îndeoșbte, omului cruce să ducă n-a ocolit-o. A cunoscut disperarea, dar a cunoscut și speranţa. Finalul este fericit.
În cursul spectacolului, Amalia Ciolan nu pronunţă niciodată cuvântul “comunism”. Lasă – foarte jurnalistic, dacă vreţi – faptele să vorbească. Și faptele vorbesc.
“20 de ani în Siberia” este despre trecut, dar este și despre viitor și despre singurul drum corect: drumul supravieţuirii, în afara urii, în afara blestemelor, drumul celor care trăiesc fără să accepte, dar și fără să uite.
În loc de încheiere, las aici o plecăciune. Nu este acesta cel mai încărcat – cu emoţii – spectacol din oraș, dar este – asta o scriu răspicat!, în clar – cel mai necesar dintre toate.
