Chip de foc. Răzbunarea
https://www.ziarulmetropolis.ro/chip-de-foc-razbunarea/

Festivalul Naţional de Teatru “Toma Caragiu” a propus într-o marţi, la Ploieşti, evitând cu eleganţă cele trei ceasuri rele prevestite de mai de mult, premiera spectacolului “Chip de foc” (“Fireface”), după un text absolut nebun al dramaturgului german Marius von Mayenburg (42 de ani).

Un articol de Andrei Crăciun|19 iunie 2014

Știam în mare despre ce fel de spectacol vorbim – unul în care doi adolescenți, piromani, incendiază lumea, mergând până la uciderea părinților personali cu strașnice lovituri de ciocan în moalele capetelor.

Am făcut, chiar în atare condiții, imprudența să merg însoțit de mama mea. N-a fost poate cea mai reușită invitație, mai ales că la un moment determinat, pe scenă pătrunde un bărbat cu pantalonii în vine (un motociclist cam tăntălău, de care se râde îndelung) care anunță, candid, că ar cam vrea să „călărească“ ceva.

Chip de foc

Ionuţ Vişan, într-o scenă din spectacolul „Chip de foc“

Chiar și așa, mama, în înțelepciunea cu care de mult m-a obișnuit, n-a disprețuit modernitatea, jocul tineretului, ba chiar a apreciat efortul actorilor Ionut Vișan, Florentina Năstase (pe care o remarcasem, nu de mult, în “Elevator”, la Mignon, în București), Delia Nartea, Ioan Coman, Cristian Popa.

A admis, totodată, că n-a înțeles în întregime mesajul piesei și, deși profesoară de matematici, nicidecum de limbă și literatură română, m-a întrebat inevitabilul “ce a vrut să spună autorul?”. Am tăcut, cerând răgazul unei reflecții. Am reflectat. Iar acum sunt în măsură să scriu cele ce urmează.

Chip de foc, în regia lui Vlad Cristache, e o provocare, nu decadentă, ci utilă, o răzbunare care vine din necesitate, ceea ce nu o face mai puțin răzbunare, un show insolent, provoacă, intrigă, fără neapărat să instige.

Nu este, probabil, adecvat cu publicul îndeobște conservator al teatrelor, mai ales al celor din provincie. Dar cineva trebuie să joace și adevărul lui Marius von Mayenburg. Iar adevărul acestui bavarez cu o privire destul de fixă este acesta: lumea trebuie să dispară, lumea a apărut din foc și se dizolvă la loc în foc (refren rock, cântat chiar pe scenă, dar fără priză la spectatori), familia este, de cele mai multe ori, o constrângere, o absurditate, o oroare.

Menirea

Copiii incestuoși din această piesă de teatru (căci, da, se întrepătrund și sexual) nu sunt o glumă simplă și nici sinistră. “Chip de foc” este, evident, un act de revoltă, nu e expusă aici o oarecare piromanie a unor dezaxați. Glasul autorului nu e niciodată altfel decât aspru cu universul întreg.

Și nu-mi pot opri retorica – de ce ar fi altfel? Și dacă Marius von Mayenburg are dreptate? Dacă lumea chiar a ajuns atât de detestabilă? Dacă tot ce mai pot face copiii noștri este paricidul? Dacă îl merităm? Dacă am ajuns doar bătrânei scârboși în rutina lor, în comportamentul lor adolescentin întârziat? Dacă merităm toată această cumplită brutalitate?

Sunt multe întrebări pe care „Chip de foc” le sapă, ca pe tranșeele unui război, în inima spectatorilor. Avem totodată și puține răspunsuri valide. Răspunsurile nu sunt, mai ales în lumea noastră, unice și nici irevocabile. Lumea poate fi și așa – a unor copii care înțeleg că totul e defect și vor să distrugă totul. Să nu îi condamnăm, să nu le ridicăm în contră piatra, dar nici să nu le dăm mai multă dreptate decât au.

Citiţi şi: 8 regizori importanți, la Festivalul de Teatru Toma Caragiu

“Chip de foc” este, întâi de toate, cum am arătat două paragrafe mai sus, un spectacol necesar. E bine să nu ne ferim de această lupă pusă deasupra familiilor noastre.

E bine să înțelegem că, undeva, ceva am făcut cu toții greșit. De aici înainte se deschid doar două drumuri – apocalipsul sau înțelepciunea. Cred că înțelepciunea va salva lumea, înțelepciunea de a lua furia tinerilor și a o transforma nu în clișeu, ci în schimbări care să împace permanenta nevoie a oamenilor de a se redefini.

Teatrul „Toma Caragiu“ din Ploiești, fără să fie neapărat în avangardă, își face datoria de a nu ocoli și acele adevăruri care ne sunt cele mai incomode. Cu alte cuvinte, își împlinește, concret, menirea.

Foto din Chip de foc – Maria Ştefănescu



15
/11
/17

„Maestrul și Margareta” este una dintre cărțile mele de căpătâi, așadar am așteptat cu nerăbdare (și emoție) să văd spectacolul Bulgakov 17, oferit de Teatrul Național Târgu-Mureș – Compania „Liviu Rebreanu”.

15
/11
/17

Spectacolul de dans contemporan DORIANse întoarce la Teatrul Odeon, pentru încă o reprezentație, pe 19 noiembrie, de la ora19:30, la Sala Studio. După această reprezentație, DORIAN continuă turneul național pe scena Teatrului Național din Tîrgu-Mureș, unde spectacolul este programat pe 27 noiembrie.

15
/11
/17

„Tinerețe fără bătrânețe: artiști și producători culturali români contemporani între 30 și 100 de ani” este un proiect editorial online care prezintă creativi români, prin intermediul unor „portrete” video, foto sau audio. Proiectul se înscrie în seria „modernism art documentaries” lansată de platforma Modernism.ro în 2012, care cuprinde până în prezent 190 de episoade video-documentare.

15
/11
/17

Într-o comedie romantică și total anapoda, cinci personaje din Bucureștiul interbelic își caută perechea ideală. Cu un umor delicat, actorii Oana Pellea, Florina Gleznea, Cristina Casian, Richard Bovnoczki și Istvan Teglas revin în luna noiembrie, la ARCUB, într-o nouă reprezentație excepțională a spectacolului de teatru „Idolul și Ion Anapoda”, scrisă de George Mihail Zamfirescu și adaptată de regizoarea Mariana Cămărășan.

14
/11
/17

Anul 2018 începe cu o surpriză muzicală plină de magie, grație și energie debordantă. În 8 ianuarie, ora 19:00, Fundația Calea Victoriei organizează la Teatrul Național București Concertul Extraordinar de Anul Nou, avându-l de această dată invitat pe celebrul violonist elvețian Manrico Padovani.

14
/11
/17

CRONICĂ DE FILM La 30 de ani de la istoricul eveniment, Liviu Tofan, fost jurnalist la Radio Europa Liberă, reconstituie într-un documentar de televiziune revolta muncitorilor brașoveni din 15 noiembrie 1987, unul din cele mai importante și emoționante gesturi de demnitate colectivă din istoria recentă a României.

13
/11
/17

Liminal, festivalul pionier de artă, știință și tehnologie care a avut loc în București între 31 octombrie și 12 noiembrie, s-a încheiat duminică după-amiază. Instalații precum Mindcraft Battle, adică piramida care levitează cu puterea minții, sau Automated Poetry Machine, generatorul de poezii la intersecția dintre un telefon public și un bancomat, din cadrul festivalului au fost câteva din felurile în care Liminal a evidențiat nevoia de apropiere a publicului de intersecția dintre artă, știință și tehnologie.

13
/11
/17

An de an, Teatrul „Ioan Slavici” aduce în fața spectatorilor săi, cu prilejul Festivalului de Teatru Clasic de la Arad, poveştile clasice ale scenei, în montările unor regizori care au făcut istorie în teatrul românesc și nu numai.

13
/11
/17

Vineri, 17 noiembrie 2017, de la ora 19, Sala Eforie (Jean Georgescu) a Cinematecii Române din Bucureşti (Str. Eforie nr. 2) găzduieşte cea de-a 17-a ediţie a Cineclubului FILM, în cadrul căreia va fi proiectat, de pe peliculă (35mm), un alt titlu notabil al istoriei filmului românesc, FAUST XX (1966), o comedie SF purtând semnătura inconfundabilă a lui Ion Popescu Gopo.

13
/11
/17

Pe scurt, despre câteva filme româneşti din a doua jumătate a anului: „Breaking News”, „Capace”, „Aniversarea”, „Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor”, „Mariţa”. Şi, bineînţeles, neuitatul, în cel mai rău sens cu putinţă, „Octav”.