Imaginaţi-vă o cină cât un spectacol de teatru, imaginaţi-vă o seară în care, aşezaţi la patru mese lungi, oamenii intră într-o poveste despre care până atunci nu ştiuseră nimic. Acela e un joc şi e, în acelaşi timp, o istorie, iar aceasta nu este cronica unui spectacol, ci cronica unei întâmplări nu tocmai obişnuite.
Un articol de Alina Vîlcan|18 noiembrie 2015
„Foamea noastră cea de toate zilele” este, însă, un spectacol de teatru, primul de la noi de acest tip, un spectacol după un text de Peca Ștefan, în regia Anei Mărgineanu și a lui Radu Apostol, un spectacol-cină și un spectacol documentar pe care l-am văzut nu de mult la Centrul de Teatru Educațional Replika, din strada Lânăriei nr. 93, cartierul Tineretului.
În curtea micului teatru din strada Lânăriei, la lăsarea serii, eram mai ales tineri, actorii ne împărțeau pe grupuri și fiecare dintre cei patru protagoniști își introducea în poveste micul grup și fiecare grup număra în jur de zece oameni; cei zece primeau bavete albe pe care erau tipărite nume. Fiecare intra astfel într-o familie, apoi intram cu toții în sală, și sala nu era una obișnuită, mesele lungi, acoperite cu hârtie albă, formau un dreptunghi.
Noi luam loc la aceste mese în funcție de familia din care făceam acum parte, eu eram C. Coniță și m-am așezat la masa familiei Coniță, despărțindu-mă astfel de persoana cu care venisem, căci persoana aceasta era acum parte din familia Șură, dacă înțelegeți.
În fața noastră, actorii întindeau un fir, iar firul era chiar viața filantropului Septimiu Bazilescu Ariston, despre care auzeam pentru prima dată. Se părea că acesta, pasionat de chimie alimentară de mic copil, cunoscând ororile foamei în cartierul Berceni, pusese la cale un program social care ar fi trebuit să însemne sfârșitul foamei în comunitățile mici și căruia îi spusese „Foamea noastră cea de toate zilele”.
Se întâmpla după 1990, după ce acest fiu de mari boieri din zona Focșaniului, a cărui familie pierduse tot la naționalizare, trecuse prin nenumărate aventuri, încercase să fugă din țară, fusese prins și închis în pușcării ca Balta Brăilei, Canal sau Poarta Albă, primise apoi o bursă Rockefeller și cu acest pașaport luase drumul Americii unde lucrase pentru NASA. Acolo făcuse cercetări nutriționale pentru astronauți, prin programul Apollo, până când se văzuse expulzat în ’70; și iată-l din nou în România.
De la mesele noastre, îl vedeam pe fiul rămas atunci în America, urându-și tatăl în cuvinte mai degrabă englezești, o vedeam pe cea din urmă soție a filantropului, senzuală într-o rochie scurtă și albă, după moda anilor ’20, îl vedeam pe majordomul Gelu, tipul fidel stăpânului, bărbat încărcat de datorii și de umor, o vedeam pe servitoarea adusă de prin părțile Focșaniului, care e mai mult decât o servitoare.
Erau cu toții acolo, la parastasul de 40 de zile al răposatului, în așteptarea deschiderii testamentului, se certau și depănau amintiri, din când în când mai vorbeau și despre teatru.
Noi eram publicul lor, cu care uneori se opreau să mai joace un joc, de-a îmbrățișarea sau de-a ajutorul, ne cereau să scriem pe mesele albe cuvinte, să scriem chiar acolo de câți bani am avea nevoie ca să scăpăm de griji, să scriem de ce ne este cel mai foame.
În acea seară, la acea masă albă, am aflat că foamea de afecțiune e cea mai mare dintre toate, așa zisese însuși Septimiu Bazilescu, iar Septimiu Bazilescu părea omul care nu se înșela niciodată.
Am trăit acolo momente de teatru în teatru, când nu știam dacă asistăm la o pană de curent sau la un nou spectacol în spectacol, căci în acele clipe jocul actorilor părea să se întrerupă, am legat poate prietenii cu vecinii de masă, cu care împărțeam sticlele mari de apă plată, am mâncat de-adevăratelea supă și friptură de pui cu garnituri de legume și mici prăjituri de ciocolată presărate cu nucă de cocos.
Poate că ne simțeam vinovați, într-un fel straniu, că în acea seară spectacolul și cina se țineau pentru noi, cei care, de bine de rău, încă mai aveam ce mânca și acasă, și nu pentru oamenii din centrele sociale ale Bercenilor, așa cum se jucase de fiecare dată până atunci. Și, totuși, câți dintre noi nu s-au gândit în acele momente cum ar arăta lumea dacă o astfel de cină ar deveni ceva obișnuit, o cină de toate serile?
La final, ne-am așezat în cerc, și noi (public), și actorii (Katia Pascariu, Sabrina Iașchevici, Sebastian Marina, Viorel Cojanu). S-a vorbit un timp despre ce a însemnat, de fapt, acest proiect. Atunci a tăcut și vioara (Raul Stănulescu).
Despre ce a fost, de fapt, vorba?
„Public şi artişti re-creează împreună, în cadrul unui spectacol-cină, unul dintre proiectele filantropului român Septimiu Bazilescu Ariston de a vindeca foamea noastră cea de toate zilele. Având la bază câteva însemnări incomplete ale filantropului, găsite în documentare, dar și o serie de interviuri cu oameni care şi-au pierdut casele în sectorul 4 din Bucureşti, Foamea noastră cea de toate zilele creează o experienţă imersivă care îşi propune să exploreze natura sărăciei din România, relaţia dintre schimbare socială reală şi procesul artistic, conflictul dintre realitate şi ficţiune şi felul în care îl consumăm în timpul participării la un spectacol.” (Peca Ștefan, autor)
Proiect cultural realizat cu sprijinul financiar al AFCN şi ARCUB, în cadrul programului Eşti Bucureşti.
