Cinematografia latino-americană – traumele trecutului și pericolele prezentului
https://www.ziarulmetropolis.ro/cinematografia-latino-americana-traumele-trecutului-si-pericolele-prezentului/

A patra ediţie a festivalului de film latino-american Pelicula din Bucureşti a pendulat între atmosfera de fiestă întreţinută de demonstraţiile de dans, muzică şi gastronomie şi gravitatea câtorva filme care fie investighează traumele trecutului, fie atrag atenţia asupra pericolelor prezentului.

Un articol de Ionuţ Mareş|16 septembrie 2019

Cele două mari direcții care par să definească cinematografia latino-americană, altfel destul de diferită stilistic de la o țară la alta, se regăsesc din plin în cel mai nou film al veteranului regizor chilian Patricio Guzmán, „La cordillère des songes” („The Cordillera of Dreams”, 2019), ales cel mai bun documentar la ediția din acest an a Festivalului de la Cannes și prezentat în premieră în România la Pelicula (11-15 septembrie).

La fel ca în precedentele sale filme, Guzmán propune un documentar-eseu foarte personal și poetic, în care un montaj fluid trasează o legătură organică între trecut și prezent, între material și spiritual.

De această dată, celebrul cineast chilian pornește de la impunătorii Anzi Cordilieri, care ocupă majoritatea teritoriului chilian și care, așa cum spune un scriitor intervievat în film, constituie un fel de frontieră care izolează poporul chilian de Argentina vecină și de restul lumii.

De aici, într-o logică dramaturgică asemănătoare unui flux imprevizibil al memoriei și al afectivității, Guzmán ajunge la trecutul său și la relația cu țara pe care a părăsit-o, ca tânăr cineast, în anii `70, după instalarea dictaturii militare, și la istoria recentă, documentată vizual de un coleg regizor care a filmat cu insistentă, mulţi ani, violențele regimului Pinochet asupra demonstranților și care și-a construit astfel o uriașă arhivă vizuală.

După această incursiune teribil de stimulantă în geografia, istoria și cultura țării, Guzmán își încheie filmul cu un semnal de alarmă: în prezent, Chile pare să fi căzut pradă unui neoliberalism periculos în care reflecția asupra traumelor produse de dictatură nu își mai găsește locul, iar discrepanțele între diferite categorii sociale devin tot mai mari.

O investigare a trecutului poporului chilian, de această dată pe calea ficțiunii și mai curând sub forma unei parabole, regăsim și în „Tarde para morir joven” („Too Late to Die Young”, 2018), al tinerei cineaste Dominga Sotomayor Castillo, premiată anul trecut pentru regie la Festivalul de la Locarno.

Nu se face referire direct la istoria recentă, însă povestea este plasată în vara lui 1990 (anul în care Chile a revenit la democrație), într-o comunitate izolată, la marginea unei păduri, departe de oraș.

În centrul atenției sunt câțiva copii și adolescenți din perspectiva cărora este redată narațiunea, care nu e de fapt decât o înlățuire de mici întâmplări, aparent nespectaculoase, întinse pe parcursul câtorva zile, înainte de Anul Nou.

Formatul restrâns al cadrului și imaginea în culori estompate dau un sentiment de nostalgie. Însă tentația de idealizare, de pildă prin accentuarea senzației de libertate pe care un astfel de stil de viață ar livra-o, este contrabalansată de dorința protagonistei, o adolescentă, de evadare din acest univers și de sugestia unui potenţial pericol exterior la adresa presupusei armonii a comunității.

Un alt film semnat tot de o tânără regizoare, Melina León din Peru, abordează de asemenea trecutul, pornind de la un incident tragic pus într-un context politic mai larg.

“Canción sin nombre” (“Song Without a Name”, 2019) a avut premiera mondială în secţiunea Quinzaine des Réalisateurs a ediţiei din acest an a Festivalului de la Cannes, este plasat la sfârşitul anilor `80 şi are ca protagonistă o tânără care apelează, disperată, la ajutorul unui jurnalist singur pentru a i se face dreptate, după ce i se fură copilul nou-născut într-o clinică falsă.

Dramatismul implicit al subiectului este însă tratat cu sobrietate la nivel formal – o serie de cadre tablou extrem de compuse – în alb-negru, format 4:3 şi cu o mare atenţie acordată profunzimii de câmp -, nu lipsite de alocuri de efuziuni poetico-impresioniste (personaje proiectate ca nişte umbre mişcătoare, o anume vibraţie aproape imperceptibilă a imaginii). Un film ce anunţă o regizoare foarte talentată.

Nu cred că este o întâmplare că trei dintre cele cinci filme din competiţia foarte bună decisă de Ileana Cecanu, iniţiatoarea şi organizatoarea festivalului Pelicula, aparţin unor tinere regizoare care aduc în prim-plan protagoniste puternice. Este, probabil, un statement şi semnul unei înnoiri a cinematografiei latino-americane.

Acest suflu nou şi binevenit este probabil cel mai bine reprezentat de Lila Avilés, actriţă mexicană care acum debutează în regie cu un excelent film, “La camarista” (“The Chambermaid”, 2018), ales câştigător al competiţiei şi desemnat, chiar în timp ce Pelicula era în desfăşurare, să reprezinte Mexicul la Premiile Oscar.

Avem de-a face cu un film huis clos stilizat. Suntem în permanenţă alături de o tânără cameristă (remarcabil jucată de actriţa Gabriela Cartol) de la un hotel de lux din Ciudad de Mexico, pe care o vedem în timpul serviciului – când face banalele activităţi pe care le presupune o astfel de muncă şi când interacţionează cu unii clienţi, colegi şi şefi – şi în doar câteva momente de respiro, însă tot în interiorul clădirii (de exemplu, când îi telefonează copilului său, pe care nu ajungem să îl şi vedem).

Este impresionantă rigoarea cvasi-documentară cu care Lila Avilés construieşte fiecare secvenţă, într-o acumulare neîntreruptă a unei tensiuni subterane – cele mai mici gesturi şi acţiuni ale protagonistei devin treptat semnalele unor trăiri interioare puternice, tot mai greu de înăbuşit, în ciuda mediului asepetic şi depersonalizat din hotel care îndeamnă la austeritate.

Bineînţeles, hotelul este în sine simbolul unei societăţi: cu reguli dure, ierarhii nedrepte şi control omniprezent, ceea ce imprimă filmului un discret aspect de distopie înfricoşătoare.

Un alt film impunător din competiţie a venit din Argentina – “Rojo” (2018), de Benjamín Naishtat, regizor ajuns la al treilea lungmetraj, care a avut premiera mondială la San Sebastian, unde a câştigat premiile pentru regie, imagine şi cel mai bun actor.

La mijlocul anilor `70, înainte de lovitura de stat militară, un avocat începe să aibă probleme după ce intră în conflict, într-un restaurant, cu un bărbat bizar şi aparent necunoscut, care ar putea să aibă însă legătură cu trecutul său.

Benjamín Naishtat reuşeşte să construiască o atmosferă dominată de secrete, de suspiciune, de teamă, chiar de teroare, pentru a descrie o perioadă puternic încărcată politic.

În acest an, Pelicula a adus în atenţie cinematografia braziliană. O alegere inspirată, cu atât mai mult cu cât critica internaţională a remarcat vitalitatea cinematografiei braziliene din ultimii doi-trei ani, care este însă acum pusă în pericol de preşedintele de extremă-dreapta Jair Bolsonaro (aşa cum evidenţiază mai mulţi cineaşti într-un dosar fix despre filmul brazilian recent din numărul pe septembrie al revistei franceze Cahiers du cinéma).

Din păcate, cu excepţia filmului din deschidere, clasicul “Central do Brasil” (“Central Station”, Ursul de Aur la Berlin în 1998), o melodramă de Walter Salles pe care, din cauza celebrităţii, avusesem impresia că o văzusem, doar pentru a descoperi că de fapt nu o ştiam, am ratat celelalte trei filme braziliene din selecţie.

E vorba de “Benzinho” (“Loveling”, 2018, r. Gustavo Pizzi), o aparentă melodramă inclusă în competiţie, şi de două filme ceva mai vechi, realizate de doi autori cvasi-necunoscuţi: “Hoje eu quero voltar sozinho” (“The Way He Looks”, 2014), de Daniel Ribeiro, şi “California” (2015), de Marina Person. Fără a mă pronunţa asupra unor filme pe care nu le-am văzut, nu-mi pot totuşi reprima dezamăgirea că acest focus ce se anunţa promiţător nu a inclus câteva din numeroasele succese ale cinematografiei braziliene în marile festivaluri din 2018 şi 2019.

Într-un peisaj românesc al festivalurilor de film care întâmpină tot mai multe probleme identitare sau financiare (sau care se suspendă ori se închid de-a dreptul), sunt de admirat devotamentul, pasiunea şi mai ales energia Ileanei Cecanu şi echipei sale de a aduce în România, în fiecare început de toamnă, cu sprijnul ambasadelor unor ţări din America Centrală şi de Sud, ceva din dinamismul unor cinematografii îndepărtate, pe care le cunoaştem, din nefericire, prea puţin.

17
/09
/21

OPINIE Mai mulţi cineaşti români importanţi, deopotrivă producători şi regizori, printre care Stere Gulea, Tudor Giurgiu, Ada Solomon şi Nae Caranfil, îşi exprimă nemulţumirea faţă de felul în care se desfăşoară concursurile de finanţare organizate de Centrul Naţional al Cinematografiei.

16
/09
/21

Caravana Metropolis- cinema în aer liber se întoarce în Piața Sfatului din Brașov cu cele mai bune filme din ultimul an, cu distincții importante la festivaluri de film internaționale prestigioase. Acestea vor putea fi urmărite între 21 și 26 septembrie, de la ora 20:00, în spațiul de proiecție amenajat în centrul Brașovului. Intrarea la proiecții este liberă.

16
/09
/21

Cea de-a 5-a ediție Bucharest Short Film Festival va avea loc în perioada 17-23 septembrie, la Teatrul Godot - Palatul Bragadiru (17 și 23, în aer liber) și Cinemateca Eforie (18 -22).

15
/09
/21

Independența Film lansează în cinema din 17 septembrie, la pachet, două noi titluri ale regizorilor consacrați Gaspar Noé și Pedro Almodóvar: „Lux Æterna”, un mediu-metraj produs de celebra casă de modă Yves Saint Laurent, cu Béatrice Dalle și Charlotte Gainsbourg în rolurile principale, și scurtmetrajul „Vocea umană”/ „The Human Voice”, care o are protagonistă pe Tilda Swinton, purtând haine semnate de Balenciaga.

08
/09
/21

PREVIEW Între 8 şi 12 septembrie, la Cinema Elvire Popesco, Institutul Cervantes și Verde Stop Arena din Bucureşti, se desfăşoară cea de-a 6-a ediție a Película, singurul festival de film și cultură ibero-americană din România. Ulterior, o selecţie de filme vor fi văzute şi la Cluj-Napoca, dar şi online.

05
/09
/21

CRONICĂ DE FILM Partea de început din „Întregalde” este o demonstraţie de forţă. Orăşenii, bine îmbrăcaţi şi echipaţi, se simt în largul lor. Sunt relaxaţi şi siguri pe ei. Fac glume, se tachinează. Au maşini de teren puternice, care urcă impetuos drumurile (iar camera de filmat are grijă să insiste pe asta).

31
/08
/21

CRONICĂ DE FILM Regizat de Harry Mcqueen şi cu o distribuţie formată din Colin Firth şi Stanley Tucci, „Supernova” (2020) este un film cuminte despre un ultim moment de fericire din viaţa unui cuplu de bărbaţi, înainte de căderea definitivă a unuia dintre ei în boală.

30
/08
/21

PREVIEW Trei filme realizate în anii `60 în Republica Moldova, la ale căror scenarii au contribuit scriitori basarabeni, au fost aduse la Bucureşti în cadrul unui proiect inediat intitulat „Romanul românesc din stânga Prutului”. Filmele pot fi văzute marţi, 31 august, la ARCUB.