Cinematografia latino-americană – traumele trecutului și pericolele prezentului
https://www.ziarulmetropolis.ro/cinematografia-latino-americana-traumele-trecutului-si-pericolele-prezentului/

A patra ediţie a festivalului de film latino-american Pelicula din Bucureşti a pendulat între atmosfera de fiestă întreţinută de demonstraţiile de dans, muzică şi gastronomie şi gravitatea câtorva filme care fie investighează traumele trecutului, fie atrag atenţia asupra pericolelor prezentului.

Un articol de Ionuţ Mareş|16 Septembrie 2019

Cele două mari direcții care par să definească cinematografia latino-americană, altfel destul de diferită stilistic de la o țară la alta, se regăsesc din plin în cel mai nou film al veteranului regizor chilian Patricio Guzmán, „La cordillère des songes” („The Cordillera of Dreams”, 2019), ales cel mai bun documentar la ediția din acest an a Festivalului de la Cannes și prezentat în premieră în România la Pelicula (11-15 septembrie).

La fel ca în precedentele sale filme, Guzmán propune un documentar-eseu foarte personal și poetic, în care un montaj fluid trasează o legătură organică între trecut și prezent, între material și spiritual.

De această dată, celebrul cineast chilian pornește de la impunătorii Anzi Cordilieri, care ocupă majoritatea teritoriului chilian și care, așa cum spune un scriitor intervievat în film, constituie un fel de frontieră care izolează poporul chilian de Argentina vecină și de restul lumii.

De aici, într-o logică dramaturgică asemănătoare unui flux imprevizibil al memoriei și al afectivității, Guzmán ajunge la trecutul său și la relația cu țara pe care a părăsit-o, ca tânăr cineast, în anii `70, după instalarea dictaturii militare, și la istoria recentă, documentată vizual de un coleg regizor care a filmat cu insistentă, mulţi ani, violențele regimului Pinochet asupra demonstranților și care și-a construit astfel o uriașă arhivă vizuală.

După această incursiune teribil de stimulantă în geografia, istoria și cultura țării, Guzmán își încheie filmul cu un semnal de alarmă: în prezent, Chile pare să fi căzut pradă unui neoliberalism periculos în care reflecția asupra traumelor produse de dictatură nu își mai găsește locul, iar discrepanțele între diferite categorii sociale devin tot mai mari.

O investigare a trecutului poporului chilian, de această dată pe calea ficțiunii și mai curând sub forma unei parabole, regăsim și în „Tarde para morir joven” („Too Late to Die Young”, 2018), al tinerei cineaste Dominga Sotomayor Castillo, premiată anul trecut pentru regie la Festivalul de la Locarno.

Nu se face referire direct la istoria recentă, însă povestea este plasată în vara lui 1990 (anul în care Chile a revenit la democrație), într-o comunitate izolată, la marginea unei păduri, departe de oraș.

În centrul atenției sunt câțiva copii și adolescenți din perspectiva cărora este redată narațiunea, care nu e de fapt decât o înlățuire de mici întâmplări, aparent nespectaculoase, întinse pe parcursul câtorva zile, înainte de Anul Nou.

Formatul restrâns al cadrului și imaginea în culori estompate dau un sentiment de nostalgie. Însă tentația de idealizare, de pildă prin accentuarea senzației de libertate pe care un astfel de stil de viață ar livra-o, este contrabalansată de dorința protagonistei, o adolescentă, de evadare din acest univers și de sugestia unui potenţial pericol exterior la adresa presupusei armonii a comunității.

Un alt film semnat tot de o tânără regizoare, Melina León din Peru, abordează de asemenea trecutul, pornind de la un incident tragic pus într-un context politic mai larg.

“Canción sin nombre” (“Song Without a Name”, 2019) a avut premiera mondială în secţiunea Quinzaine des Réalisateurs a ediţiei din acest an a Festivalului de la Cannes, este plasat la sfârşitul anilor `80 şi are ca protagonistă o tânără care apelează, disperată, la ajutorul unui jurnalist singur pentru a i se face dreptate, după ce i se fură copilul nou-născut într-o clinică falsă.

Dramatismul implicit al subiectului este însă tratat cu sobrietate la nivel formal – o serie de cadre tablou extrem de compuse – în alb-negru, format 4:3 şi cu o mare atenţie acordată profunzimii de câmp -, nu lipsite de alocuri de efuziuni poetico-impresioniste (personaje proiectate ca nişte umbre mişcătoare, o anume vibraţie aproape imperceptibilă a imaginii). Un film ce anunţă o regizoare foarte talentată.

Nu cred că este o întâmplare că trei dintre cele cinci filme din competiţia foarte bună decisă de Ileana Cecanu, iniţiatoarea şi organizatoarea festivalului Pelicula, aparţin unor tinere regizoare care aduc în prim-plan protagoniste puternice. Este, probabil, un statement şi semnul unei înnoiri a cinematografiei latino-americane.

Acest suflu nou şi binevenit este probabil cel mai bine reprezentat de Lila Avilés, actriţă mexicană care acum debutează în regie cu un excelent film, “La camarista” (“The Chambermaid”, 2018), ales câştigător al competiţiei şi desemnat, chiar în timp ce Pelicula era în desfăşurare, să reprezinte Mexicul la Premiile Oscar.

Avem de-a face cu un film huis clos stilizat. Suntem în permanenţă alături de o tânără cameristă (remarcabil jucată de actriţa Gabriela Cartol) de la un hotel de lux din Ciudad de Mexico, pe care o vedem în timpul serviciului – când face banalele activităţi pe care le presupune o astfel de muncă şi când interacţionează cu unii clienţi, colegi şi şefi – şi în doar câteva momente de respiro, însă tot în interiorul clădirii (de exemplu, când îi telefonează copilului său, pe care nu ajungem să îl şi vedem).

Este impresionantă rigoarea cvasi-documentară cu care Lila Avilés construieşte fiecare secvenţă, într-o acumulare neîntreruptă a unei tensiuni subterane – cele mai mici gesturi şi acţiuni ale protagonistei devin treptat semnalele unor trăiri interioare puternice, tot mai greu de înăbuşit, în ciuda mediului asepetic şi depersonalizat din hotel care îndeamnă la austeritate.

Bineînţeles, hotelul este în sine simbolul unei societăţi: cu reguli dure, ierarhii nedrepte şi control omniprezent, ceea ce imprimă filmului un discret aspect de distopie înfricoşătoare.

Un alt film impunător din competiţie a venit din Argentina – “Rojo” (2018), de Benjamín Naishtat, regizor ajuns la al treilea lungmetraj, care a avut premiera mondială la San Sebastian, unde a câştigat premiile pentru regie, imagine şi cel mai bun actor.

La mijlocul anilor `70, înainte de lovitura de stat militară, un avocat începe să aibă probleme după ce intră în conflict, într-un restaurant, cu un bărbat bizar şi aparent necunoscut, care ar putea să aibă însă legătură cu trecutul său.

Benjamín Naishtat reuşeşte să construiască o atmosferă dominată de secrete, de suspiciune, de teamă, chiar de teroare, pentru a descrie o perioadă puternic încărcată politic.

În acest an, Pelicula a adus în atenţie cinematografia braziliană. O alegere inspirată, cu atât mai mult cu cât critica internaţională a remarcat vitalitatea cinematografiei braziliene din ultimii doi-trei ani, care este însă acum pusă în pericol de preşedintele de extremă-dreapta Jair Bolsonaro (aşa cum evidenţiază mai mulţi cineaşti într-un dosar fix despre filmul brazilian recent din numărul pe septembrie al revistei franceze Cahiers du cinéma).

Din păcate, cu excepţia filmului din deschidere, clasicul “Central do Brasil” (“Central Station”, Ursul de Aur la Berlin în 1998), o melodramă de Walter Salles pe care, din cauza celebrităţii, avusesem impresia că o văzusem, doar pentru a descoperi că de fapt nu o ştiam, am ratat celelalte trei filme braziliene din selecţie.

E vorba de “Benzinho” (“Loveling”, 2018, r. Gustavo Pizzi), o aparentă melodramă inclusă în competiţie, şi de două filme ceva mai vechi, realizate de doi autori cvasi-necunoscuţi: “Hoje eu quero voltar sozinho” (“The Way He Looks”, 2014), de Daniel Ribeiro, şi “California” (2015), de Marina Person. Fără a mă pronunţa asupra unor filme pe care nu le-am văzut, nu-mi pot totuşi reprima dezamăgirea că acest focus ce se anunţa promiţător nu a inclus câteva din numeroasele succese ale cinematografiei braziliene în marile festivaluri din 2018 şi 2019.

Într-un peisaj românesc al festivalurilor de film care întâmpină tot mai multe probleme identitare sau financiare (sau care se suspendă ori se închid de-a dreptul), sunt de admirat devotamentul, pasiunea şi mai ales energia Ileanei Cecanu şi echipei sale de a aduce în România, în fiecare început de toamnă, cu sprijnul ambasadelor unor ţări din America Centrală şi de Sud, ceva din dinamismul unor cinematografii îndepărtate, pe care le cunoaştem, din nefericire, prea puţin.

18
/10
/19

CRONICĂ DE FILM În documentarul „Jurnalul familiei -escu” (2018), regizorul Șerban Georgescu discută pe un ton jucăuș, ironic, ce (mai) înseamnă a fi român, la 100 de ani de la apariția României moderne, perioadă în care țara a trecut prin multe șocuri și transformări.

18
/10
/19

În Bucureşti, gala de deschidere a Les Films de Cannes à Bucarest este programată vineri, de la ora 19:00 la Cinema PRO, în prezența sărbătoritului ediţiei, Vlad Ivanov şi a cineastului Claude Lelouch.

15
/10
/19

CRONICĂ DE FILM Disponibil în unele cinematografe, documentarul „Emigrant Blues: un road movie în 2 ½ capitole”, de Mihai Mincan şi Claudiu Mitcu, discută subiectul migrației românilor în străinătate din câteva unghiuri inedite.

14
/10
/19

Les Films de Cannes à Bucarest îl celebrează anul acesta pe Vlad Ivanov, care anul acesta a împlinit 50 de ani. Actorului care seduce camera cu orice rol pe care-l interpretează, festivalul i-a dedicat o secțiune numită IVANOV 50 – care include cinci dintre cele mai importante filme care îl au ca protagonist: „Sunset”, „Câini”, „La Gomera”, „Principii de viață” și „Hier”.

09
/10
/19

CRONICĂ DE FILM Deşi pretinde că este un omagiu adus oamenilor care au murit în închisorile comuniste, "Între chin şi amin" (2019), al doilea lungmetraj de ficţiune al regizorului Toma Enache, nu este de fapt decât o bătaie de joc la adresa memoriei victimelor, prin kitsch-ul pe care îl etalează.

Page 1 of 25012345...102030...Last »