LEGENDĂ Ziarul Metropolis vă propune, în martie 2022, o întoarcere în lumea unei actriţe cu o personalitate unică, o creatoare memorabilă de personaje: Clody Bertola.
Un articol de Ziarul Metropolis|24 martie 2022
„Nimicul? Hispanica Nada?/ Neantul despre bătaia cu flori? Despre faimoasele promenade pe Corso…/ Și bătaia cu flori la Șosea/ nimicul, neantul/ Oh, domnule, sunt apusele vremi/ și preferată lespedea grea/ tăcerea să cadă/ Și iarăși revin…/ Cu perseverență insist/ Nimicul despre măiastra, despre actrița/ Care juca în Piesele Roze/ (așa le-a numit autorul: erau fiicele sale de față, fiind mulțimi încununate/ înspăimântate mulțimi la vederea Pieeelor Roze…)“ Evocarea nu este o trăire pe care o poți declanșa la cerere, așa că am ales aceste versuri pe care știu că le iubiți mult. Sunt dintr-un poem de Emil Botta care vă este dedicat. Cum a fost copilăria actriței care juca în Piesele Roze?
Fantastic de frumoasă, mai ales verile petrecute la Chițorani, unde părinții mei aveau o vie. Ochii copilăriei vedeau lucruri pe care nu mi le mai amintesc. Era acolo un univers al meu, acela al naturii, cu care întotdeauna am fost prietenă, dar și frumusețile unei lumi care dispar odată cu copilăria. Sensul ascuns al acestor clipe m-a urmărit peste timp.
Cum vă petreceați verile la Chițorani?
Dansând. Era jocul meu favorit. Sau poate că în felul meu refăceam prin acest joc drumul ancestral al dansului către teatru. E o glumă, bineînțeles…
Aveați și parteneri în acest joc?
Fetele de la vie, cu care eram prietenă. Mă vizitează și azi, uneori.
Dansul v-a dus spre teatru?
Într-un fel, da. În liceu recitam versuri, regizam spectacole școlare, dar nu mă gândeam să devin actriță. Mi-amintesc ce impresie puternică mi-a făcut Maria Ventura în Fedra. Urmărind-o fascinată – jocul ei degaja atâta mister –, mi-am zis că niciodată nu voi putea face această profesie. Am cochetat o vreme cu ideea de a urma filosofia, dar, nefiind foarte hotărâtă, am neglijat termenul de înscriere la examen. Vocația mea pentru dans fiind mai imperativă, am continuat la școala particulară a Floriei Capsali, pe care o începusem încă din liceu. În program, pe lângă cursurile de balet, exista și un curs de artă dramatică, pe care-l predau Marietta Sadova și soțul el, Haig Acterian. Însemnată, mai bine zis „silită“ de Marietta Sadova, m-am înscris la Conservatorul de teatru, la clasa Mariei Filotti.
A cui elevă vă considerați?
Maria Filotti era fără îndoială o bună profesoară, dar evoluția mea a fost determinată de Marietta Sadova. Călătorise mult la Viena și Paris, unde văzuse spectacolele lui Reinhardt. Munca ei cu actorul era desăvârșită. Explica rolul, făcea caracterizarea personajului, căuta să-i descopere în amănunt biografia, stimulând prin indicații și sugestii interpretul. Toate astea par banale azi, când arta teatrală a devenit totodată știință, dar pe-atunci constituiau o metodologie inedită. (…) Examenul de absolvire pe scena Naționalului. Interpretam un fragment din „Sfânta Ioana“ de George Bernard Shaw. Eram convinsă că prin formația mea clasică voi fi primită în acest colectiv. Dar n-a fost așa… M-am angajat la Compania Bulandra, care se unise cu Teatrul de Comedie, director fiind Sică Alexandrescu. Acolo am început o lungă ucenicie. Am jucat roluri micici, din care am învățat probabil multă meserie. A fost o perioadă grea pentru mine. Știam că pot să joc roluri importante, dar elementele tinere și lipsite de o anumită maleabilitate morală erau distribuite mai greu. Aveam senzația că mă aflu la periferia profesiunii pe care mi-o alesesem. În primii șase ani de teatru m-a încercat de multe ori dorința să o părăsesc.
(…)
Cuprind o clipă cu privirea încăperea în care se desfășoară viața actriței Clody Bertola. Mobile stil și obiecte de artă, tablouri laolaltă cu lucruri mărunte și fără importanță pentru un om din afară se armonizează într-un echilibru scenic. Pe măsuță, printre cronici, fotografii, afișe, programe, o notă a lui Șerban Cioculescu mă ajută să reconstitui primul mare succes: „Adevărat pivot al reprezentației, naturală, convingătoare, vibrantă la modul interior, nu teatrală. Este întâia oară când facem cunoștință cu jocul tinerei actrițe, care este destinată, dacă merge mai departe pe același drum, unei cariere excepționale.“
Nu-mi face plăcere să citesc lucruri frumoase despre mine. Parcă citesc despre altcineva. Încerc un sentiment curios, că totul este trecător și că nimic nu stă pe loc în arta noastră. A fost atâta chin, încât bucuria venea așa, ca după boală, însoțită de o stare amestecată cu oboseală, melancolie, tristețe. Mă inunda și val de fericire. Numai un val, dar atât de prețios, este adevărat.
În acea perioadă s-a produs întâlnirea dintre Clody Bertola și Liviu Ciulei. O întâlnire cu rol hotărâtor în destinul celor doi artiști. Actrița a devenit protagonista unor serii de spectacole memorabile puse în scenă de Ciulei, iar regizorul și-a văzut cristalizate viziunile prin talentul ei.
Unde l-ați cunoscut pe Liviu Ciulei?
Când lucram la „Încătușarea“ era nevoie de un interpret pentru un servitor negru. Mi-a fost recomandat Liviu Ciulei, pe atunci student la Arhitectură și la Conservator, la clasa Marioarei Voiculescu. În timpul acestei colaborări am luat hotărârea să înființăm colectivul „Odeon“, devenit apoi celebru. Trupa noastră era foarte tânără. Împreună cu mai consacratul George Calboreanu, se aflau cu noi Corina Constantinescu, Nicolae Tomazoglu, Dan Nasta, Dem Savu, Jeni Arnotă. Lucram sub regia Mariettei Sadova. Eram foarte entuziaști. Ne preocupau ideile noi despre teatru. Într-un cuvânt, formam aceeași familie spirituală. Repetițiile erau adevărate sărbători. Stăteam toată ziua în teatru și lucram aproape în exaltare. Trei spectacole realizate de noi – „Cei din urmă“ de Gorki, „Îmi amintesc de mama“ de John Van Drutten și „Helen, Tommy și Joe“ de James Thurber și Eliott Nugent – au fost evenimente ale stagiunii 1946-1947.
(…)
„Cum vă place“ a marcat o importantă deschidere. Ceea ce s-a numit „reteatralizarea teatrului“. „O mare prezență artistică și o mare actriță“, spunea Paul Scofield după ce v-a văzut în rolul Rosalindei. Cum s-a născut această reprezentație?
Aveam cu toții convingerea, încă din repetiții, că spectacolul nostru va însemna un moment deosebit. Ciulei își desăvârșea concepția pe măsură ce lucra la îmbunătățirea traducerii. Montarea era gândită pe cu totul alte coordonate decât se făcuse teatru până atunci. Scena avansa în public printr-un proscenium.
Plastica era rafinată. Codrul Ardenilor era un mic Eden cu copaci mișcători, interpretat de un grup de balerini, orchestra se afla pe scenă, costumele erau inspirate din pictura lui Botticelli. Ileana Predescu și cu mine jucam în picioarele goale. Un spectacol pictural, plin de poezie, aducând în același timp o viziune originală asupra universului shakespearian. O parte din critică nu a fost de acord cu lectura regizorală a lui Ciulei. Eu mi-am ratat premiera din cauza tracului. Era prima oară când jucam atât de aproape de public și de aceea nu reușeam să mă concentrez. De altfel, îmi ratez întotdeauna premierele, din cauza emoțiilor paralizante. După fiecare premieră îmi spun „Gata, mă las de teatru!“
Colaborarea cu Liviu Ciulei a fost de la început armonioasă, animată de aceleași idei artistice?
Nu chiar de la început. Liviu venea cu o concepție modernă, profund realistă, în timp ce jocul meu era marcat de clasicism. Ciulei mi-a cerut să părăsesc rostirea calofilă în favoarea uneia care să servească ideea. Îmi amintesc de lucrul la rolul Ioanei d’Arc, pe care l-am iubit foarte mult. Începusem să o interpretez ca pe o iluminată. Liviu Ciulei a trasat personajului o linie lucidă, față de care la început am fost refractară. Ioana era, în viziunea lui, femeia-soldat. Imperativul căruia ea i se supunea orbește nu erau halucinațiile, nici vocile transcendentale, ci dragostea pentru patrie, pe care această țărancă tânără era hotărâtă să o salveze. „Nu privi spre cer – spunea Liviu. Vreau să privești partenerii direct în ochi și să exprimi ferm și cinstit ceea ce ai de gând să faci.“
(…)
„Spectacol al unei agonii inconștiente“, cum o numea Lucian Pintilie, reprezentația cu „Livada cu vișini“ de la Teatrul „Bulandra“ a rămas ca un moment scenic de referință în șirul montărilor românești din marele dramaturg rus. În cariera dumneavoastră, Cehov a fost o permanență. Ați interpretat-o pe Nina Zarecinaia, apoi pe Arkadina din „Pescărușul“. Ce-a reprezentat întâlnirea cu Ranevskaia, în viziunea lui Pintilie?
A fost un rol care mi-a reușit din plin. Mă plăceam jucându-l. Era o împlinire de vârstă, de experiență, de seninătate. Spectacolul era, în regia lui Pintilie, portretul unei femei inconștiente și pline de farmec, care piere, care se dizolvă într-o agonie elegantă. Rolul era privit critic, dar cu măsură, fără a șterge nuanțele din ambiția de a atinge generalizări sociale. Ranevskaia era năucă, superficială, cochetă, iresponsabilă, fără voință, dar în același timp avea grație și drăgălășenie. Era generoasă și deseori plină de bunătate, o bunătate nu profundă și substanțială, ci depinzând de dispoziție. Reprezentația lui Lucian Pintilie a tulburat profund, rămânând în amintirea atât a spectatorilor, cât și a noastră, a interpreților ca un eveniment teatral.
Personalități distincte, Lucian Pintilie și Liviu Ciulei au marcat două decenii de teatru românesc, făcând cunoscută școala națională de regie și în străinătate. Încercați să ne caracterizați stilurile de lucru ale celor doi directori de scenă.
Întrebarea mă intimidează. Pentru asta ar trebui să fiu teatrolog, iar eu sunt prin excelență actriță.
Nu vă cer altceva decât părerea dumneavoastră de actriță. Să începem cu asemănările.
Ciulei folosește o largă expresie poetică, în timp ce Pintilie urmărește ideile autorului, drumul său fiind mai intelectualist, poziția față de piesă, mai raționalistă. O consecință firească a acestei deosebiri de atitudine față de text este deosebirea metodelor de lucru. Ciulei își creează concepția pe scenă, într-un proces continuu, improvizând mult. Pintilie lucrează acasă, vine la prima repetiție cu viziunea regizorală elaborată până în cele mai mici amănunte.
Această precizie îl ajută pe actor?
Da. În măsura în care personajul este gata creat, interpretul nu mai are altceva de făcut decât să pătrundă în pielea lui. Dar întruchiparea nu este deloc ușoară, pentru că acesta are de înfruntat exigența regizorului, care la Pintilie se manifestă printr-o mare intoleranță. Nu este ușor să lucrezi cu Lucian Pintilie, dar valoarea rezultatului te ajută să depășești momentele grele, cu atât mai mult cu cât Pintilie reușește să fie un tiran-vrăjitor, care-și farmecă interpreții prin marea lui ardere și credință în ceea ce face. Are o mare putere de convingere și de seducție asupra actorilor. Ei sunt pur și simplu electrizați când repetă cu el.
Cu Liviu Ciulei se lucrează mai ușor?
Pentru că Liviu este tolerant. Aș putea spune că este opusul lui Pintilie. Are o răbdare de fier, o tenacitate rară în a trece peste obstacole. Liviu îl conduce pe actor cu blândețe, cu delicatețe și cu marea lui răbdare și nu se lasă până nu ajunge la imaginea dorită.
V-am urmărit, cu ani în urmă, lucrând la „Lungul drum al zilei către noapte“. Nu sunteți un partener comod în repetiții sau mă înșel?
Recunosc, m-ai descoperit în adevăratul meu proces de creație, care este foarte neplăcut pentru un privitor la repetiții. Eu îmi studiez personajul acasă, meditând ore întregi. Știu precis cum se mișcă și cum funcționează, dar când ajung la repetiții, toată elaborarea mea, care de obicei este justă, nu o mai pot transmite pe scenă. Simțind că nu pot să fac din mine ceea ce vreau, mă apucă furia. Mă supără partenerii, sufleurul, regizorul, am impresia că toți sunt vinovați că nu pot să creez. Și, de fapt, mă gândesc la cuvintele lui Cerkasov, care sounea atât de frumos: „Rolul crește ca o floare, îi pui apă și crește“. Și așa și este.
În seara spectacolului în cabina dumneavoastră n-are voie să intre nimeni și nici nu vorbiți cu nimeni. Pe scenă sunteți de o exigență pe care singură o clasificați drept feroce. Care v-au fost, în carieră, partenerii de joc ideali?
Victor Rebengiuc, Petre Gheorghiu, Florian Pittiș. Sunt actori care nu urmăresc cu orice preț succesul la public. E o plăcere să joci cu interpreți care respectă linia personajului fără să schimbe nimic, dar și fără să se lase antrenați de rutină. Am avut un mare respect și o mare admirație pentru Toma Caragiu. După dispariția sa, trei ani n-am vrut să joc în „Lungul drum…“ Era un partener care îmi menaja sensibilitatea artistică; îmi sugera, când eram cu el pe scenă, imaginea unui urs care evită să calce o floare. Apoi blândul și înțeleptul Mihai (Popescu) – cum îl caracteriza Ion Manolescu – sau Emil Botta, care reprezintă o zonă specială a tinereții mele, a poeziei și a partidelor noastre de râs.
Emil Botta, râzând?!
În tinerețe, oricât ar părea de ciudat, era exuberant și tonic, un interlocutor fermecător.
Încerc să-mi imaginez cum arătau acele partide de râs și mă ajută un poem dedicat actriței, citat la începutul interviului, intitulat „Pentru Clody de la umilul său…“ De ce „umilul“?
E o anagramă de la „Emilul“.
Pe raftul bibliotecii, fotografia stă alături de fotografiile altor prieteni dragi, Tudor Ciortea, Toma Caragiu, Mihai Popescu. De pe perete mă scrutează din nou chipul pictorului Ștefan Constantinescu.
Prezența lui în viața mea nu poate fi cuprinsă în câteva fraze. Poate mai târziu, într-un volum de amintiri.
Mă despart de actriță că nu s-a spus tot ce se putea, ce trebuia spus. Viața lui Clody Bertola înseamnă una dintre cele mai frumoase pagini din istoria teatrului românesc. Îmi revin în memorie versurile acelui cavaler al poeziei și scenei despre „actrița care juca în Piesele Roze“: „Vai domnule bun/ florile au bătut-o/ din invidie teribilă/ mai ales acelea Circele Coronate/ rarisima specie,/ chip de zeiță/ și torsul de foc, / un lujer în flăcări/ Și piere a minunii actriță/ nepieritoare/ ca o altă Ioana pe rug.“
Acest interviu a fost realizat de Ludmila Patlanjoglu și publicat sub același titlu în numărul 7-8 din iulie-august 1984 al revistei Teatrul. Reluarea lui este posibilă cu sprijinul www.cimec. ro, care deține arhiva digitală a publicației.
