Cum deocamdată cam suntem în vacanţă forţată acasă, iar printre cele mai interesante plăceri (acum şi mereu) sunt muzica şi mâncarea, ne-am gândit să îmbinăm aceste două delicii cu poveşti despre relaţia dintre câţiva mari compozitori şi arta culinară.
Un articol de Cristina Enescu Aky|15 martie 2020
Puteți încerca aceste rețete cu arome de muzici celebre, sau invers, puteți asculta lucrări ale acestor compozitori în timp ce savurați orice mâncăruri veți fi inspirați să pregătiți. Oricum, arta culinară și cea muzicală fac dintotdeauna casă bună împreună, și ambele aduc relaxare, energie bună și poate chiar un strop de optimism. Suficiente motive să le încercăm, mai ales în această perioadă.
Gioachino Rossini, compozitorul celebrei opere „Bărbierul din Sevilla” și al altor muzici splendide, era mare amator de preparate elaborate cu ingrediente scumpe, și totodată un bucătar și amfitrion cunoscut la Paris, unde organiza cine somptuoase pentru prieteni. Pentru acest gurmand, cu cât erau mai multe trufe și foie gras într-o rețetă, cu atât mai bine! Legat de cel poreclit „Monsieur Crescendo” (despre care puteți citi mai multe în acest articol dedicat aniversării nașterii sale) ne-a rămas o rețetă celebră, Tournedos Rossini (un steak de vită garnisit cu – evident – foie gras, trufe și un sos de vin de Madeira), dar și câteva alte preparate printre care Macaroni Soup alla Rossini (o rețetă creată de un celebru chef parizian, Carême, prieten al compozitorului), Veloute Rossini (o supă de pui înnobilată cu o pastă de unt amestecat cu ficat de gâscă) sau Risotto alla Rossini (orez gătit cu șampanie, omniprezentul ficat de gâscă și limbă de vită condimentată.)
*
Giacomo Puccini, pe de altă parte, avea o pasiune atât de mare pentru tocana de fasole boabe gătită cu ulei de măsline încât i-a trimis într-o zi o notă editorului său cu o rețetă „foarte specială” și instrucțiuni precise: „Pune fasolea să fiarbă într-o cantitate moderată de apă rece – nici prea multă, nici prea puțină. Fierbe-o timp de două ore la foc mic, și când a fiert ar trebui să fi rămas nu mai mult de trei sau patru linguri de lichid. Nota bene: Pune la fiert cu 4-5 frunze de salvie, 2-3 căpățâni de usturoi, sare și piper, și când fasolea e pe jumătate fiartă adaugă puțin ulei.”
*
Printre cele mai faimoase compoziții ale lui Vincenzo Bellini, sicilianul supranumit „lebăda din Catania”, se numără indiscutabil opera „Norma”, de numele căreia se leagă una dintre rețetele devenite tradiționale în bucătăria Siciliei, în mod special a Cataniei: „pasta alla Norma”. Bellini nu e responsabil decât de scrierea operei cu pricina; numele rețetei s-a născut, se spune, atunci când dramaturgul Nino Martoglio a servit această rețetă de paste cu roșii, vinete fripte, brânză ricotta sărată și busuioc, și a exclamat „Questa è una vera Norma!” („Asta e o adevărată Norma!”), referindu-se la faptul că rețeta este la fel de mult o capodoperă culinară precum este opera lui Bellini una muzicală.
*
Giuseppe Verdi era descendentul a două generații de patroni de restaurante și băcănii din nordul Italiei, și era un fan declarat al artei culinare. Modest în privința muzicii sale, Verdi era extrem de mândru legat de talentele sale culinare. Într-o scrisoare către soție, el i-a scris despre o rivalitate cu o actriță a vremii: „Dacă această Ristori își închipuie că deține supremația în domeniul tagliatelle-lor, Verdi e convins că o va eclipsa cu al său risotto, pe care cu adevărat îl pregătește într-un mod divin.” Nu știm dacă acea divină rețetă a lui Verdi s-a păstrat până la noi, însă există o rețetă de risotto Verdi pe care un discipol al „părintelui bucătăriei franceze moderne”, Auguste Escoffier, a creat-o în onoarea compozitorului. Rețeta include orez, ceapă, unt, ciuperci, sparanghel, prosciutto di Parma, roșii, smântână, supă de carne și parmezan ras. Problema e – cu ce muzică de Verdi trebuie acompaniat acest preparat?…
Ce mai știm despre acest uriaș al muzicii de operă e că, de la vila și ferma sa din Sant’Agata obișnuia să trimită drept cadou diferitor prieteni un preparat din de carne de porc specifică zonei, numită Spalla Cotta di San Secondo, pe care o aprecia atât de mult încât a scris propria sa variantă de rețetă.
*
Legendarul tenor Enrico Caruso a avut un succes enorm în turneul pe care l-a întreprins în America de Sud în anii 1910. În onoare sa a fost creat un sos pentru paste devenit parte a patrimoniului cultural din Uruguay, sosul Caruso. Rețeta include smântână, ceapă, șuncă, brânză, nuci și ciuperci.
Enrico Caruso și sosul ce îi poartă numele (Sursa: cmuse.org)
*
Magicianul viorii, genovezul Niccolo Paganini, a avut mari probleme cu dantura, după niște operații stomatologice ratate. Asta nu l-a împiedicat însă să fie un mare gurmand, poate ca o compensare a faptului că, în copilărie, tatăl său nu îl lăsa să mănânce până nu își termina studiul de vioară. Manuscrisul pe care el a notat rețeta de „ravioli genoveze cu tocană de vită” (o rețetă ce necesită carne de vită și vițel, unt, roșii, ciuperci, ouă, cârnați și chiar un creier de vițel) a rămas atât de celebru încât este păstrat în Biblioteca Congresului american.
*
„Piersicile Melba” sunt unul dintre cele mai faimoase deserturi din lume. Piersici poșate, sos de zmeură, înghețată de vanilie – rețeta a fost numită după celebra soprană australiană Nellie Melba. În 1892, ea a jucat într-o montare a operei wagneriene „Lohengrin” la Covent Garden. Ducele de Orléans a dat o cină în onoarea triumfului acelui spectacol, ocazie pentru care a fost creat acest nou desert, care a fost decorat cu o lebădă sculptată în gheață, o aluzie la barca în formă de lebădă din spectacol.
Peche Melba (Sursa: cmuse.org)
*
Compozitorul ceh Leoš Janáček avea pe lista rețetelor preferate încă din copilărie supa de bere, a cărei preparare o descria astfel: „Pun berea la fiert, bat bine un ou, pun trei cuburi de zahăr, și în timp ce fierbe berea torn oul bătut peste ea. Dumnezeule! De la prima înghițitură mi-a revenit amintirea mamei mele pregătind această supă!” Nu vă speriați, supa de bere nu era doar o ciudățenie a familiei sale, ci este o veche rețetă de origine germană. Tentant?…
*
Ceva mai spre vremurile noastre, compozitorul și dirijorul britanic Peter Maxwell Davies (a decedat în 2016), un „enfant terrible” al muzicii clasice a anilor 1960, decorat de Regina Marii Britanii și colaborator al multor orchestre de renume, a avut în 2005 o pățanie gastronomică cu o lebădă care s-a soldat cu o vizită a poliției. O lebădă dintr-o specie protejată s-a electrocutat în zbor și a căzut lângă casa muzicianului. Ulterior el a povestit: „A venit la mine o mașină de poliție cu un fermecător tânăr domn și o domnișoară foarte frumoasă. Nu m-au acuzat că aș fi omorât lebăda, m-au acuzat de posesia ilegală a cadavrului unei specii protejate. A trebuie să le dau o declarație. Le-am oferit o cafea ș i-am întrebat dacă ar dori să servească o terină de lebădă, dar cred că au fost de-a dreptul oripilați. A fost o greșeală, așa-i?”
