Una dintre conferinţele celei de-a XXIV-a ediţie a FITS a adus o savuroasă discuţie între Cătălin Ștefănescu, respectiv George Banu şi actorul Marcel Iureş – unul dintre numele cele mai frumoase şi rodnice ale teatrului şi filmului românesc.
Un articol de Cristina Enescu Aky|19 iunie 2017
Un om luminos, relaxat și un profesionist al artei actorului și al poveștilor, cu spirit proaspăt, vorbire molcomă și caldă și un umor foarte uman, care se ia pe sine însuși la întrebări și chiar și peste picior.
În spațiul primitor de povești al Librăriei Habitus din Piața Mică a Sibiului, locul multor povești cu și despre oameni și artiști excepționali, Cătălin Ștefănescu a vorbit despre categoria rară din care face parte Marcel Iureș, anume cea a actorilor ”care trăiesc după o modă veche, un cod vechi al meseriei, care pare depășit”, fiind însă și un actor foarte conectat la actualitate. La întrebarea ”cum depășește lipsa de confort a situațiilor când e recunoscut și apreciat”, inclusiv printr-o stea la FITS 2107, actorul a spus că ”problema nu e dacă accepți sau nu să fii recunoscut, ci unde te poziționezi tu în raport cu asta. Eu încă nu m-am poziționat, fac eforturi să o fac, și să trăiesc cinstit. Până acum mi-a ieșit, am refuzat să îmi dau numele unei case de cultură, unui cinematograf.. Vorba lui George Constantin către Dichiseanu: <Băi Dichi, nu toți suntem Gina Patrichi, să ajungem stradă. Tu, eventual, un teatru, eu – o cabină.> Mă sperie gândul ăsta, dar încerc să îl traversez cu ochii deschiși. În continuare nu cred în niciun fel de posteritate a actorului, și am argumente, deci e cumva ciudat că am acceptat – cu lupte- această stea de pe Aleea Celebrităților din Sibiu. Un fir de nisip nu poate să obțină o imagine mare despre el ca fir de nisip, și mai ales să o și impună altora. Apoi, eu sunt foarte timid, mi-e rușine să mă uit și la filmele mele, darmite la o stea. Unii zic că e o perversitate. La urma urmei, însă, m-am gândit – de ce nu. Face parte din meseria asta, din viață.”
Mai are ceva de învățat în arta actorului? O întrebare cu răspuns previzibil, legat de care Marcel Iureș a punctat că este important ”să înveți să te dezveți de anumite roluri. După sute de spectacole, actorul devine o cutie de fantome. Rolul Dănilă Prepeleac (din spectacolul ”N-ai tu treabă” al Teatrului Act, în regia lui Alexandru Dabija, prezentat în cadrul FITS 2017 – n.r.) de exemplu – după ce am tot jucat țărani, Moromete, Ivan Turbincă, toată lumea mi-a spus că Dănilă nu are legătură cu niciunul dintre aceia. Asta cică se cheamă artă. La mine e o sperietură. Iată perversitatea creației – a ajunge să faci din spaimă, din limitare. Așa cum tăcerea e contrabalansul vorbirii, așa e și spaima, creativă.” Cel mai frumos lucru pe care l-a descoperit despre sine ca om, prin intermediul actoriei? Că are răbdare, și atenția deschisă față de meserie și la ce se întâmplă.
Cu George Banu, în calitate de creator al celui de-al doilea teatru independent din România (în 1995), Teatrul Act, Marcel Iureș a vorbit despre cum o parte a publicului de teatru din România ”a ajuns să facă potecă la scenele din pivnițe” și alte locuri în care se face teatru independent, în defavoarea instituțiilor de teatru consacrate. ”A fi independent a ajuns un fel de meserie. Unii o fac bine, Chris (Simion), de exemplu, face teatru foarte frumos, la fel Teatrul de Artă sau UnTeatru. În Teatrul Act, atmosfera e încă tânără.”
Întrebat de George Banu legat de evoluția sa de la roluri principale dramatice la descoperirea dimensiunii sale umoristice, Marcel Iureș a spus că Alexandru Dabija a remarcat surprins că el chiar are un umor special, ceea ce i-a provocat o revelație și actorului însuși. ”Chiar eram serios tot timpul, și când trebuia și când nu trebuia. Partea de Băilești m-a ferit de pedanterie, deși mi-a plăcut la un moment dat, e atractiv să te dai serios, să dai citate. Mi-am dat și eu seama de acest umor, care e cumva și un dar al vârstei. E ca și cum îți crește încă ceva cu vârsta. De exemplu, am în livadă un măr de 120 de ani pe care l-am tuns perie. Acum are o coroană de zici că are 25 de ani, formidabil. Ceva de genul ăsta se întâmplă și cu umorul la oameni: Odată cu vârsta umorul nu mai e riscant, face plăcere oamenilor. E o nevoie asta de a fi natural și a spune lucrurilor pe nume. Sinceritatea e extrem de hazlie. Serios.”
George Banu a amintit o teorie a lui Yamamoto (regizorul japonez care a prezentat în festivalul de anul acesta spectacolul ”Povești no cu aripi și vin” – n.r.), că talentul actorului constă de fapt în a sesiza dimensiunile proprii fiecărei vârste și a le valorifica. Umorul lui Marcel Iureș, în cuvintele sale, are o legătură de substrat cu originile sale oltenești. ”Mă duc deseori pe Valea Dunării, la ai mei. Oltenii au o genă a dubiului,, nu sunt siguri de nimic. Chiar și când sunt sigur îl testează pe celălalt, să vadă în ce situație e. Sunt tot felul de vorbe pe acolo, Ce vorbești dom’le, O fi dacă zici, Ce-a ieșit acum pe lumea asta…”
Legat de preferința pentru film sau teatru, George Banu a amintit un răspuns memorabil al actriței franceze Marie-Christine Barrault: ”atunci când fac cinema, trimit scrisori, când fac teatru, mai și sărut; am nevoie de amândouă” și l-a întrebat dacă el mai trimite scrisori prin cinema. ”Da, mă interesează. Filmul e un vehicul frumos în călătoria asta.” a spus Marcel Iureș. ”Filmul are o componentă tehnologică, la un moment dat face altcineva ce vrea cu tine, pleacă sub braț cu filmarea. Singurul moment de descumpănire vine din două lucruri: în teatru eu sunt obișnuit să mă uit în ochii partenerului, să avem o relație caldă. La film m-au pus o dată să mă uit pe lângă cameră, pentru că așa dădea bine. Zic, nu poți să muți camera în așa fel ca și cum m-aș uita la personaj? Zice, nu se poate, ar trebui să modific toată lumina… Bine, atunci am jucat atunci cu nasturele unui domn din spatele camerei. E teatru, însă, și în film, unde se folosesc de fapt 90% din procedeele teatrului.”
Artistul creează cu o anumită iluzie a posterității, a comentat George Banu, subliniind că adevăratul artist se preocupă mai mult de crearea prezentului decât de posteritate. Marcel Iureș s-a arătat de multe ori sceptic legat de această posteritate a actorului, admițând însă și că există o anumită ipocrizie a artistului, care într-un fel nu poate să nu vrea recunoaștere și posteritate. ”M-am analizat și m-am gândit, oare spunând că nu vreau posteritate nu sunt ipocrit? Ba da, sunt, dar sunt și sincer. Ca la povestea cu detectorul de minciuni, l-au dus pe unul care zicea că e Napoleon la testul poligraf. Concluzia a fost că nu omul nu e Napoleon, dar nu minte când zice că e Napoleon. Trebuie să recunoști că îți place să rămână o dâră după tine, un film, un caiet-program, o statuie o cruce în cimitir.. chiar și un tricou, e și asta o formă de posteritate… Îți dă senzația că ”nimicarnița” asta e o iluzie la dispoziția ta. De fapt e invers. Cum faci să păstrezi măsura iluziei? Mă tot gândesc la asta. E valabilă posteritatea asta? Nu știi niciodată. Filozofic vorbind, nu cred în niciun fel de posteritate a actorului cu excepția ăsteia, prezentă, pe care o poți îndrăgi chiar dacă te expune la maxim, chiar dacă îți dă frisoane.. Întâlnirea asta, de exemplu, dacă aș putea să o prelungesc până mor, ar fi o formă de posteritate. Altfel, mă iau după reacțiile echipelor de filmare, toată lumea plânge că se termină. Ce se termină? E o iluzie uriașă că se termină, nu se termină nimic.”
