BIOGRAFIE Teatrul din bulevardul Magheru poartă şi azi numele lui Constantin I. Nottara. Dar cine a fost cu adevărat această personalitate a culturii române?
Un articol de Cristian Moțiu|12 iunie 2023
Fenomenul teatral românesc prinde contur relativ târziu în raport cu cel vest european. La începutul secolului al nouăsprezecelea, nevoia unei dramaturgii originale românești și a dezvoltării unor arte ale spectacolului începe să se insinueze firesc și ferm în amplul demers al definirii unei identități spirituale și culturale naționale. Încep să conteze influențele iluministe și cele ale culturii franceze, italiene și germane și sunt concepute repertorii ce cuprind traduceri din literaturile dramatice străine. În 1833, moment fundamental, Ion Câmpineanu și I. Heliade-Rădulescu întemeiază „Societatea Filarmonică”, a cărei menire declarată era cultivarea „limbei Rumânești” și dramaturgiei naționale, precum și crearea propriei generații de actori cu pregătire de nivel european. Alexandru Ioan Cuza înfiinţa în 1864 conservatoarele de artă dramatică („de muzică şi declamaţie”) de la Bucureşti şi laşi.
Personalități remarcabile precum Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Costache Negruzzi, Matei Millo, Costache Caragiale, Bogdan Petriceicu Hașdeu, Mihail Pascaly clădesc edificiul teatrului românesc, iar după înființarea în anul 1877 a „Societății dramatice” din București, acesta intră în epoca numită „clasică”, marcată strălucit în literatura dramatică de Ion Luca Caragiale, Alexandru Davila, Barbu Ștefănescu Delavrancea. Arta spectacolului e dominată de Grigore Manolescu, Iancu Brezeanu, Aristizza Romanescu, Aglae Pruteanu, Ștefan Iulian, Paul Gusty, Agatha Bârsescu.
Urmașul unui Patriarh zburdând prin grădini bucureștene
Pe 5 iunie 1859 se năștea la București Constantin I. Nottara, fiul lui Ion Nottara, consilier la Curtea de Conturi, descendent dintr-o familie bizantină cu origini grecești, unul din strămoși fiind Hrisant Nottaras, Patriarh al Ierusalimului în 1730. Rămânând orfan de ambii părinți este lăsat în grija unui unchi, Iacovache, și începe să joace prin vechile grădini bucureștene. Absolvent al Pensionului Libertatea (1866-1870), în timp ce este elev la Liceul Sf. Sava (1870-1876), este admis la Conservatorul de Artă Dramatică și Lirică, la clasa lui Ștefan Vellescu (1876-1879).
În paralel joacă în trupa lui Mihail Pascaly și la doar 18 ani, uimind la absolvire cu rolul Don Salluste din „Ruy Blas” de V. Hugo, este angajat în 1877 de prințul Ion Ghica ca „elev” al Teatrului Național din București, acolo unde își va și încheia cariera ca societar de onoare, iar mai apoi ca societar pe viață. Comitetul de conducere al teatrului îl trimite la Teatrul Odeon din Paris (1883), la specializare, unde este cucerit de școala franceză de interpretare, rafinându-și jocul de factură romantică amprentat de Pascaly și încercând să ridice arta interpretării din stadiul de „diletantism” spre valoarea „profesiunii”.
„Actorul este un spion al sufletului omenesc”
Contemporanii îl descriu astfel: „nu era înalt, dar era robust, cu ochii albaştri uşor exoftalmici, fulgerând de sub fruntea boltită puternic şi continuată de nasul acvilin specific obârşiei orientale”. Sobrietatea, prestanța, eleganța jocului din care nu lipsea emoția și vigoarea expresiei slujeau deopotrivă pentru transfigurarea propriei viziuni poetice și a credinței în forța morală a artei. ” Actorul este un spion al sufletului omenesc şi al moravurilor societăţii. Mă mulţumesc a spune cu mândrie şi cu satisfacţie că toate rolurile mele mi-au fost dragi, pentru că toate au fost plămădite cu creier, cu sânge, cu nervi, din trupul meu şi aş fi un mare ingrat dacă aş spune că prefer pe unul mai mult decât pe celălalt, când toate rolurile mi-au procurat ceasuri de mare izbândă şi desăvârşite mulţumiri sufleteşti”, scria el în cartea sa „Amintiri” (edit. Adevărul S.A., 1936).
Întors în România joacă în reprezentații de succes, „Năpasta”, „Visul unei nopți de vară”, „Oedip”, mai ales după moartea colegului său, Grigore Manolescu, când, la doar 24 de ani, i se propune să preia personajele acestuia, rolurile titulare din dramele „Vlaicu-Vodă” a lui Alexandru Davila sau „Regele Lear” a lui William Shakespeare. Metabolizând creativ evoluțiile stilistice din occident și noua dramaturgie originală românească, colaborarea cu Delavrancea, Caragiale, Davila îi împlinesc orientarea modernă și realistă a interpretării, valorificându-i frazarea expresivă, unicitatea modulațiilor glasului, gândirea scenică concisă și justificată în detaliu. În 60 de ani de teatru a interpretat peste 700 de roluri, majoritatea de compoziție: Shylock, Richard al III-lea, Oberon, Hamlet și Lear din teatrul shakespearean, Oedip din „Oedip Rege” de Sofocle, „Don Salluste” din Ruy Blas de Hugo, bătrânul medic din „Medicul în dilemă” de George Bernard Shaw, Ștefan Tipătescu din „O scrisoare pierdută” și Ion din „Năpasta” de Ion Luca Caragiale, Vlaicu din „Vlaicu Vodă” de Alexandru Davila, Ștefan cel Mare din „Apus de Soare”, Luca Arbore din „Viforul” și Tudose din „Hagi-Tudose” de Barbu Ștefănescu Delavrancea, etc..
Patriarhul
În 1893 devine profesor la Conservatorul de Artă Dramatică din București, formând generații întregi, noi valori dintre care unele vor deveni nume celebre, precum Ion Manolescu, Velimir Maximilian, Maria Filotti, Constantin Tănase, Tony Bulandra, Marioara Voiculescu, Zaharia Bârsan, George Vraca, Elvira Popesco: „Grea meserie v-aţi ales! N-o să vă fie drumul presărat cu trandafiri. Pretenţiile ce se fac actorului sunt nenumărate: grija respiraţiei, grija sănătăţii şi a fizicului, ireproşabila conduită morală şi atâtea altele. Un lucru e sfânt: dacă nu muncești, zi de zi, ca un salahor, nu răzbești. Gloria actoricească nu se câştigă stând tolănit la cafenea, bând şvarţuri. Are să fie greu, flăcăilor, până o să ajungeţi în vârful dealului”.
Mulți ani este și director de scenă, îngrijindu-se de întreaga complexitate a unui spectacol, de la traducerea textului și distribuție, până la mimică, coafuri și costume. Marele actor Nicolae Brancomir povestește că Nottara, când nu avea spectacol, „vine la teatru, se costumează în figurant și urcă pe scenă.”
Interpretează rolul lui Osman Pașa în filmul „Independența României” (1912, regia Grigore Brezeanu), participând cu o sumă modestă și la finanțarea acestuia. Când scenaristul filmului, Aristide Demetriade, întâmpină dificultăți scriitoricești, Nottara îi oferă nuanțe de echilibru acestuia, sfătuindu-l, printre altele, să respecte întocmai adevărul istoric și acțiunea din poeziile lui Alecsandri, urmarea fiind eliminarea unor momente melodramatice ale scenariului.
„Ars longa, vita brevis”
Trăind toată viața în locuințe închiriate, colegii și elevii săi l-au ajutat în cumpărarea unei case pe actualul bulevard Dacia, la nr. 105. Aici a locuit în ultimii patru ani ai vieții, bolnav fiind (era adus cu targa pentru ultimele apariții în rolul lui Eduard al IV-lea), alături de soția sa, Eleonora, și de fiul său, importantul compozitor și violonist Constantin C. Nottara. Moare în noaptea de 16 spre 17 octombrie 1935, la 76 de ani. Pe piatra funerară din cimitirul Sfânta Vineri stă scris „Ars longa, vita brevis” (arta e nemuritoare, viața e scurtă). Teatrul din bulevardul Magheru poartă și azi numele lui Constantin I. Nottara.
Foto: Wikipedia
