O poveste din istoria tragediei evreilor în timpul diluviului nazist, în subtextul căreia se spune o altă poveste: una mai cuprinzătoare despre om, despre bunătatea şi răutatea din el şi întâlnirile lor fascinante. Regizoarea Chris Simion-Mercurian a creat la Teatrul Metropolis un spectacol ca o delicată declaraţie de iubire către umanitatea din om.
Un articol de Cristina Enescu Aky|26 martie 2019
Holocaustul și dramele lui sunt un subiect deja atât de rodat în teatru și film încât a devenit de bună vreme unul dificil de abordat. În aparență și în teorie, s-a spus tot despre ambele Războaie Mondiale și despre drama evreilor. La fel cum s-a spus deja de mult tot ce se putea spune despre orice drame și dureri umane imaginabile. Pentru că toate s-au întâmplat deja, în multiple variante, și continuă să se întâmple pe aceeași schemă arhaică: homo homini lupus, omul îi poate fi omului ca un lup. Dar omul poate fi semenilor săi și angelus, ca un înger. Aceasta e cheia supraviețuirii omenirii și a fiecăruia dintre noi, zi de zi. De aceea continuăm să interacționăm cu alții, să mergem la teatru, să ne dorim ascultăm povești: pentru că, deși descoperim mereu noi modalități prin care omul e infernal, de asemenea suntem iar și iar surprinși de potențialul nostru infinit de a fi rupți din Rai pentru cei din jur.
Aceasta este, in nuce, premisa și totodată concluzia spectacolului „Copilul lui Noe”, construit de regizoarea Chris Simion-Mercurian la Teatrul Metropolis pe textul omonim t al scriitorului franco-belgian Eric-Emmanuel Schmitt. Afinitatea regizoarei cu textele acestui scriitor a produs mai multe spectacole interesante, dintre repertoriul Teatrului Metropolis include și „Domnul Ibrahin și florile din Coran”. Spectacolul de față a fost selecționată în cadrul Festivalului Național de Teatru 2018.
„Copilul lui Noe” este povestea unui nou Noe și al descendenței sale spirituale și chiar umane. Dacă biblicul Noe a salvat umanitatea și câte o pereche din toate creaturile de potopul divin, meritat prin neleguirile omului, Noe din povestea de față se pune pe sine însuși în pericol pentru a salva măcar o părticică din umanitate, atât cât îi e cu putință, de urgia creată de om împotriva omului. În Belgia anului 1942, preotul Pons (Marian Râlea) se străduiește să salveze și să protejeze de urgia războiului și de moarte copiii aduși la internatul catolic. Printre ei se află Iosif, un băiat evreu căruia preotul nu îi salvează doar existența fizică ci și pe cea spirituală, căci în taina beciului el îl va ajuta să își perpetueze identitatea și credința iudaică. Un gest ca o punte între oameni de credințe, etnii și tradiții culturale diferite, dar înrudiți în același spirit a tot ce este bun în om. Un comportament deloc vetust și la fel de necesar atunci ca și acum, în acest prezent zguduit de conflicte și diviziuni.
Marian Râlea îl îmbracă pe preotul Pons într-o aură delicată de bunătate blândă, tristețe și împovărare față de vremuri, dar și o luminoasă speranță împotriva oricărei speranțe. E în trăsăturile și vocea lui ceva comun tuturor figurilor benefice ale istoriei, un sentiment de neputință în fața istoriei dublat de o încredere uriașă în puterea omului decis să pună piedici răului. Contraponderea sa bine nuanțată, adesea teribil de comică în chiar miezul cel mai trist al poveștii este Farmacista (Maia Morgenstern). Ar fi putut părea stridentă sau cumva de la sine înțeleasă distribuirea, într-o piesă despre Holocaust, a unei actrițe evreice cu caracter și aptitudini interpretative foarte puternice în rolul acestei femei evreice la rândul ei extrem de impunătoare, adesea manifestând o duritate cu accente metalice la fel ca părul ei grizonat. Însă pomul lăudat nu se dezminte aici, iar Maia Morgenstern reușește să stârnească emoții, reacții, gânduri pe care sigur nu le-am fi putut anticipat în totaltate noi, cei veniți la un spectacol „cu câțiva actori binecunoscuți, cu un subiect binecunoscut”. Caleidoscopul de senzații pe care reușește să îl țeasă actrița între scenă și sală este nu doar măsura unui actor autentic, inspirat, onest, dar și invariabil marca unui om cu o plămadă interioară frumoasă și fertilă.
Cei doi băieți, Iosif și Rudy, sunt interpretați de Marius Manole și Vlad Logigan, actori parcă permanent tineri și, fiecare în felul său, cu multă prospețime interpretativă. Nu e ușor să joci roluri de copil, ca adult, și nici să recreezi acea complicitate caldă, sinceră, tolerantă dincolo de cuvinte, care se leagă imediat între copii, dar pe care adulții o regăsesc foarte greu – chiar și în timpuri de pace, darmite în vremuri conflictuale. Celor doi le reușește destul de bine acest lucru. În plus, se joacă, se supără, fură chei, evadează, râd, se bat cu o pofta care amintește de lucruri pe care le-am cam uitat de când ne-am făcut mari. Lucrurile care țin de bucuria și tristețea împărtășite cu ceilalți, și de mâna întinsă lor, dincolo de toate.
Alexandru Sinca interpretează trei personaje: primarul, tatăl lui Joseph și polițistul. Trei figuri ale autorității declinate cu accente variate, trei ipostaze în care omul poate fi dur, aprig, opresiv sau dimpotrivă – ocrotitor, iubitor și cald. Actorul glisează sensibil între roluri și imprimă fiecăruia o sensibilitate particulară.
Tânăra actriță Carla Maria Teaha o interpretează pe mama lui Joseph și pe contesa mărinimoasă, unul dintre cei mulți și adesea anonimi care încearcă, mereu, să aducă puțină lumină în întunecimile dureroase ale istoriei. E o anume stinghereală în vorba și postura ei, o undă de delicatețe în tot ceea ce face, și minte cu acea jenă cu care mint cei care nu știu să o facă, dar care ar face totul pentru a micșora răul din jur.
Poate vi se va părea că acest spectacol edulcorează și face mult prea pastelată duritatea războiului, a crimelor, a tragediilor Holocaustului și de fapt a tuturor tragediilor provocate omului de către om. Dacă veți avea această senzație, vă propunem un gând alternativ: oare ce a rămas în urma potopului biblic? Distrugerea, moartea, durerea? Da. Însă doar pentru o vreme. Apoi a venit (și a rămas) speranța că nu distrugerea este episodul final al omului, nu cruzimea sau întunericul din el. Avem nevoie să credem în acea dimineață de după potop, în angelus-ul care urmează lupului din om. Dincolo de montarea interesantă și simbioza reușită dintre actori (un rezultat, poate, al faptului că distribuția a fost aleasă încă de la prima vizionare), aceasta este reușita majoră a spectacolului regizat de Chris Simion-Mercurian, și motivul pentru care e foarte posibil ca „Copilul lui Noe” să fie unul dintre spectacolele cu un je ne sais quoi greu de uitat.
„Copilul lui Noe”
după Eric Emmanuel Schmitt
Traducerea, dramatizarea și regia: Chris Simion-Mercurian
Costume: Mirela Trăistaru
Decor: Maria Miu
Distribuție: Marius Manole, Vlad Logigan, Alexandru Sinca, Carla Maria Teaha, Marian Râlea, Maia Morgenstern
