S-a publicat la Iaşi, la Editura Muzeelor Literare, volumul „Necunoscutul Mihai Codreanu“, parte a miracolului de la FILIT.
Un articol de Andrei Crăciun|9 octombrie 2014
Viorel Ilișoi a stat în ultimele luni la Iași, unde, cum îi place să-și amintească, atunci când ieșea din casă îi vedea pe Eminescu și Creangă, statui. Se hrănea cu energia locului.
Fusese tocmit să scrie douăsprezece reportaje despre cele douăsprezece Muzee ale Literaturii Române din urbe. Reportajele se cuveneau strânse la sfârșit într-un volum care să fie lansat la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere Iași (FILIT) 2014. Nu s-a potrivit socoteala din târg cu aceea de pe teren, așa că, până la urmă, a făcut altceva – o carte despre necunoscutul Mihai Codreanu.
Viorel Ilișoi este cel mai bun reporter din România. N-are nevoie de patalama la mână care să-i ateste statutul. Nu trebuie acoperit cu lauri și medalii și diplome şi discursuri şi aşa mai departe. E un adevăr prea transparent. E de-ajuns să-i întrebi pe ceilalți reporteri. Ți-l vor recomanda ca atare.
Ziarist pe stil vechi, nu ocolit de noroc, Viorel Ilișoi și-a zis (hazard?) să înceapă reportajele cu acela despre Vila „Sonet”, casa sonetistului Mihai Codreanu. Numai că nu prea se legau informațiile, iar un gazetar cât Viorel Ilișoi nu se poate juca atunci când vine vorba despre documentare, despre acuratețe, despre fapte.
Așa că a purces la citit cărți cât pentru o lucrare de doctorat, a căutat prin arhivele ziarelor ieșene, a vorbit cu octogenari care aveau amintiri vii cu sonetistul, dispărut acum aproape o jumătate de secol. A muncit ca Truman Capote să scrie „In Cold Blood”. Iar la sfârșit avea o carte. Și ce carte! I-a pus titlul „Necunoscutul Mihai Codreanu”.
Volumul lui Viorel Ilișoi nu e istorie literară, nu e nici critică literară, nu e ficțiune. E o carte scrisă de un reporter care n-a avut stare și nici nopți până când n-a pus faptele la locul lor – și anii apariției primelor cărți ale sonetisului (1901, 1908) i-a aflat, căci până la el se bâjbâia pe cumpăna secolelor, în greșeală.
Omul care n-a uitat niciodată nimic
Sonetistul Mihai Codreanu avea nevoie de cineva cu talentul lui Viorel Ilișoi pentru a ieși din nedreapta uitare. Căci a fost mare!
A fost poet, a condus Teatrul Național din Iași, Conservatorul de acolo, a fost membru al Academiei Române, l-au premiat, l-au înnobilat și francezii pentru cum a tradus “Cyrano de Bergerac”, a orbit, a fost mason, l-a învățat pe Mihail Sadoveanu să joace șah, mergea la dame, la bordel, cu perucile eroilor din spectacolele Naționalului ieșean, îl cunoștea tot orașul, studenții îi recitau sonetele, sau măcar catrenele ocazionale (“Când citesc ‘Rampa’ (n.m. – ziar ieșean, unde combătea un rival minor de-al maestrului, un colonel de cavalerie)/ M-apucă crampa/Când m-apucă crampa/Mă servesc de ‘Rampa’), știa să și chefuiască, cunoștea tainele vinului, s-a recăsătorit, la șaptezeci de ani, cu menajera, a murit fără să se compromită sub comuniști, gravitau tinerele orașului în jurul sonetistului, a iubit o vreme aceeași femeie cu Topârceanu, a fost avar și a tot căutat funcții, comitete, comisii, onoruri şi bani, bani, bani, a fost martor la un duel în care un mare ziarist a fost ucis de unul mic, a preferat actrițele, a instituit canapeaua în biroul directorial, cu o actriță pare-se a avut și un copil din flori, nerecunoscut, a îmbătrânit și doar memoria l-a slujit până la ultima rimă.
La optzeci de ani a dictat un sonet licențios, nepublicat, în care deplângea asfințitul bărbăției sale (cităm parțial: ”Mi-e sexul veștejit și tâmpla sură – / ‘Nu-nvie morții, e-n zadar, poete!’-/Și când le arăt bătrânul meu pulete/ Golanii râd și curvele mă-njură”), la el a venit Nicolae Labiș să ia împărtășanie de poet.
Viorel Ilișoi îl asemuiește pe Mihai Codreanu cu Ireneo Funes, El Memorioso, personajul lui Borges, Mare Orb și el, și bine face. Și cu câtă grație stă maestrul Ilișoi în umbra maestrului Codreanu, cu câtă delicatețe, dacă nu dragoste, îi rescrie viața, fără să se abată de la adevăr.
Și atât de-ar rămâne din FILIT, cartea aceasta a maestrului Ilișoi, și tot ar fi prea mult! Dar nu va rămâne atât – se va vorbi un an întreg despre ce a fost la Iași în prima săptămână din octombrie a anului 2014. Apoi va urma ediția a treia, apoi altele și altele, iar cartea lui Viorel Ilișoi va tot dăinui, cu arhitectura ei de o frumusețe ce nu se poate povesti, dar se poate vedea, se poate auzi, se poate simți. Cartea lui Viorel Ilişoi este întocmai ca un fluture odihnindu-și înfiorat zborul peste muzica unei viori.
Iar ultimele rânduri din cartea aceasta încheie pur și simplu o capodoperă. Nu sunt mulți ziariști în România în stare să scrie așa – ca şi cum ar vrăji cuvintele, ca şi cum ar dansa cu ele, ca şi cum s-ar sluji de ele să înalţe adevărul revelat, ca poeţii.
Da, nu sunt mulţi ziarişti care să poată scrie aşa despre “un om sortit înfrângerii”. Îndeobşte, ceilalţi preferă să se caţere pe umerii gloriei unui vedete trecătoare. Să scoată din trecut o bijuterie de strălucirea sonetistului uitat – aşa o treabă unul singur o putea face. Viorel Ilişoi este acela.
„Necunoscutul Mihai Codreanu“, de Viorel Ilișoi, a fost publicată la Editura Muzeelor Literare, ca parte a unui proiect FILIT.
Foto cu Viorel Ilisoi – Vlad Ursulean
