Când a apărut cartea „Cum să uiţi o femeie” (de Dan Lungu), se întâmpla să fiu oarecum în ipostaza ziaristului care este – la prima vedere – personajul principal.
Un articol de Andrei Crăciun|13 august 2015
Am citit – sunt ani trecuți! – o cronică și m-am cutremurat: reieșea că editura Polirom publica un volum în care era vorba despre un jurnalist de investigații care tocmai este părăsit de iubita sa de la departamentul de “mondenități”. Cartea se anunța a fi tocmai cronica acestei tentative a ziaristului de a-și uita ziarista. Vai mie!
Carevasăzică, eram angajat la departamentul de “Investigații” al unui cotidian central, deși numai investigații nu făceam eu. E drept, că nici nu am decăzut vreodată în șpagă și că la cotidianul nostru nu era chiar ca la cotidianul de provincie unde trăia Andi, gazetarul inventat de Dan Lungu, și lăsat, cu cruzime, să o uite pe Marga. Dar nu despre asta era vorba. Era vorba că aveam și eu de uitat mondena mea, și ca atare n-am găsit util să-mi răvășesc viața cu acest volum. Am continuat să-l citesc pe Dan Lungu, dar de “Cum să uiți o femeie”, la drept vorbind, cam uitasem.
Mai departe – să fie cam două luni de atunci – primesc un scurt mesaj scris prin care sunt invitat să vorbesc despre “Cum să uiți o femeie”, alături de o ziaristă de investigații (desigur, alta decât cea pe care trebuia să o uit eu, în deceniul anterior). Era o invitație lansată de “Revista de povestiri”, o inițiativă foarte tinerească.
Deși într-o etate prehristică, am rămas prietenul tinerilor, așa că am acceptat. Abia acum, târziu, cu rănile din istoria cu “mondena” demult cicatrizate, am citit “Cum să uiți o femeie”. Nu era deloc așa cum anunțau cronicile, și asta nu ar fi trebuit să mă mire.
Desigur, se întâmplă să apară ca personaje ziaristul și ziarista, se explică, pe îndelete, cum arăta o redacție de ziar la cumpăna milenilor II și III, dar de fapt această carte tratează o cu totul altă temă. Dan Lungu, sociolog redutabil, explică, pe înțelesul tuturor, și căderea comunismului. Dar nici aceasta nu e fundamental. Fundamental e că în “Cum să uiți o femeie” se vorbește – cum prea puțin s-a vorbit în romanul românesc modern și contemporan – despre Dumnezeu.
Există un personaj, iar numele său este Set, un neoprotestant, un pocăit, care ne ia cu el într-o excepțională călătorie spre noi înșine, la capătul căreia ne-ar putea aștepta însuși bunul Dumnezeu. Sunt pagini grele în cartea lui Dan Lungu, pagini despre singurătate și despre deznădejde și despre nebunie și despre băutură și despre cădere și despre inepuizabilul mister feminin. Toate aceste pagini sunt trecătoare.
Greutatea cărții, iar la cărți greutatea se măsoară în rezistență în timp, stă în acest fel, când delicat, când ocolit, când brutal, dar întotdeauna superb, de a vorbi despre Dumnezeu în zilele trecerii noastre pe pământ.
