José Luís Peixoto: „AUTOBIOGRAFIA este un tribut adus lui Saramago”
https://www.ziarulmetropolis.ro/jose-luis-peixoto-autobiografia-este-un-tribut-adus-lui-saramago/

O întâlnire cu scriitorul portughez José Luís Peixoto, prezent în acest an la Festivalul Internaţional de Literatură şi Traducere Iaşi (FILIT), pornind de la romanul „Autobiografia”, disponibil în limba română la Editura Pandora M. Despre Lisabona, José Saramago şi Pilar del Rio, anii ’90 şi provocări în literatura contemporană, cu unul dintre cei mai apreciaţi autori de limbă portugheză de azi!

Un articol de Alina Vîlcan|12 noiembrie 2021

Pentru primul dumneavoastră roman, Nici o privire (apărut și în limba română la Editura Polirom, în 2009), deveneați în 2001, la 27 de ani, cel mai tânăr laureat al Premiului José Saramago. Ce a însemnat acest premiu pentru dumneavoastră la vârsta aceea?

Când am primit premiul, am fost puțin derutat. Nu cred că la momentul respectiv eram perfect capabil să îmi dau seama ce se întâmplă cu mine. Eram foarte fericit, bineînțeles, dar abia acum, 20 de ani mai târziu, îmi dau seama pe deplin cât de mult mi-a schimbat viața. De obicei spun că José Saramago a primit Premiul Nobel pentru Literatură, iar Nobelul meu pentru Literatură a fost Premiul José Saramago. Practic, mi-a permis să devin autor profesionist și, de asemenea, mi-a dat șansa să interacționez cu un scriitor de o asemenea anvergură, cum este Saramago. Din mai multe motive, fără acel premiu nu aș fi astăzi aici, ceea ce spune multe. Îl consider un reper fundamental în viața mea.

Tot atunci l-ați cunoscut pe José Saramago. Cum vă amintiți astăzi de acea primă întâlnire cu Saramago și cum ați decis, mai apoi, să îl transformați în personaj de roman?

În ziua în care am primit Premiul José Saramago, editorul meu mi-a spus că ar fi bine să fiu prezent în momentul anunțului oficial, pentru că este posibil să îl obțin, deși încă nu se știa. A subliniat însă că ar fi important să fiu acolo. Mai întâi nu am vrut să cred voi câștiga premiul ca să nu fiu dezamăgit. Iar după ce numele meu a fost pronunțat, nu-mi mai amintesc decât că eram pe scenă, îl îmbrățișam pe Saramago și toți cei prezenți aplaudau. La vremea aceea, publicasem o singură carte (n.r. –  Morreste-me / Mi-ai murit) și nu multă lume îmi cunoștea scrierile. Nu mă așteptam să primesc un premiu pentru scriitori de limbă portugheză din întreaga lume, în condițiile în care numele meu era atât de necunoscut. Iar mai târziu am fost surprins de multitudinea de oportunități de a fi în preajma lui Saramago. Am călătorit alături de el în America de Sud, am avut nenumărate evenimente și aventuri alături de el. Când a murit, în 2010, încă nu mă gândeam să scriu un roman în care să apară ca personaj. Ideea a crescut însă pe măsură ce am devenit tot mai conștient de rolul său în viața mea. Și mi-am dorit să fac pentru el ceea ce el însuși făcuse pentru Fernando Pessoa, în cartea Anul morții lui Ricardo Reis, publicată după moartea poetului.

Această șansă de a călători alături de Saramago, de a participa la evenimente alături de el, au avut-o și alți scriitori care au câștigat premiul care îi poartă numele sau sunteți un caz aparte? Ce credeți că v-a apropiat în mod deosebit de Saramago?

Am avut norocul acestei apropieri de Saramago și pentru că atunci când eu am obținut premiul el era cât se poate de activ, de sănătos. Premiul acesta se acordă o dată la doi ani, iar la ediția următoare a fost câștigat de un autor brazilian și distanța a fost poate un impediment în privința unei astfel de apropieri. Alți doi ani mai târziu, deja starea sănătății lui Saramago se schimbase, trecuse de 80 de ani. Am fost, așadar, cu atât mai norocos că am câștigat premiul atunci, în 2001. Bineînțeles, acesta se acordă și astăzi, în lipsa lui Saramago.

V-aș propune să ne întoarcem în anii ’90, perioada în care este plasată acțiunea romanului Autobiografia, și aș vrea să vă întreb cum trăiați în acei ani, dincolo de roman?

În ’97-’98, anii în care se petrece acțiunea din roman, în viața reală eram profesor. Când José Saramago obținea Premiul Nobel pentru Literatură, în 1998, predam la o școală din arhipelagul Capului Verde. Dar anii ’90 au fost ani importanți pentru mine – au fost anii în care eram student, în care am început să scriu mai serios, este deceniul tinereții mele. De altfel, în Portugalia acea perioadă este considerată una a euforiei. Țara intrase în Uniunea Europeană în 1986, iar în anii’ 90 au început să vină banii europeni. Cred că toți ne gândeam: acum suntem ca Germania, ca Franța. Nu peste mult, odată cu noul secol, ne-am întors la realitate.

Ați predat în insulele Capului Verde, spațiul de unde vine și unul dintre personajele din Autobiografia, personaj care vă oferă oportunitatea de a descrie cartierele migranților africani din Lisabona, din anii 1990. Pornind de aici, credeți că este important ca literatura contemporană să fie implicată social, civic?

Chestiunile sociale sunt întotdeauna parte din literatură, fac parte din chiar ceea ce este literatura, care oferă întotdeauna o concepție asupra lumii, fiind de fiecare dată implicată social, ba și politic. În acest caz, am urmărit să redau o dimensiune a Portugaliei într-o anumită perioadă, ceea ce a implicat și unele alegeri din punct de vedere social. A fost interesant să am ca subsubiect această refleție asupra trecutului colonial al Portugaliei. Am folosit personajul conectat la Capul Verde pentru că da, aveam amintiri puternice de acolo. Și m-am gândit că ar fi potrivit să includ un astfel de element într-o carte în care ideea de autobiografie este atât de pronunțată. Dar în același timp, am inclus și un personaj din Angola, o țară în care nu am fost niciodată. Totuși cred că azi e foarte relevant să ne oprim asupra acestui trecut colonial, este un subiect extrem de actual în zilele noastre, în Portugalia. Mi se pare important să avem o viziune clară asupra acestui aspect, să nu îl tratăm ca pe un tabu, astfel încât să ajungem să cădem la pace cu el și să construim ceva benefic.

Și totuși, cum s-a întâmplat să predați acolo, în Republica Capului Verde, o alegere mai puțin obișnuită?

De fapt, în 1997, am primit un premiu literar (n.r. – premiul Jovens Criadores / Tineri creatori) care mi-a oferit posibilitatea să particip la o întâlnire a tinerilor scriitori care se ținea acolo. Când am ajuns, am fost pe deplin sedus și m-am gânsit: aici vreau să fiu, aici vreau să predau. Rămâne o experiență valoroasă pentru mine. Autobiografia este primul meu roman în care am scris despre Republica Capului Verde, dar cred că în viitor voi mai scrie despre acel spațiu, cu o realitate atât de ofertantă. Este o țară mică, din Africa, dar cu un mixt cultural extrem de complex.

Simina Popa, traducătoarea romanului AUTOBIOGRAFIA în limba română, și scriitorul José Luís Peixoto, pe scena FILIT 2021.

Și pentru că narațiunea din Autobiografia este plasată mai ales în Lisabona, în ce relație sunteți cu Lisabona, cum vă inspiră acest oraș atât de frumos?

Adevărul este că până în 2010 am locuit exact în casa în care locuiește personajul din acest roman. După aceea, am părăsit Lisabona. Azi locuiesc într-un orășel aflat la 10 kilometri distanță, care se numește Oeiras. Pentru mine e cum nu se poate mai potrivit, căci e în fața oceanului, dar pot ajunge și destul de repede în capitală. Este, într-adevăr, un loc frumos, am avut noroc să mă mut acolo, aș zice că e pur și simplu perfect. Iar acum am o altfel de relație cu Lisabona – merg acolo doar cu un motiv bun. De-a lungul timpului am avut o relație mai complicată cu Lisabona, unde m-am simțit mereu mai degrabă ca un străin. Sunt născut într-un sat cu 1.000 de locuitori, Galveias (n.r. – localitatea se află în regiunea portugheză Alentejo, iar în 2014 José Luís Peixoto a publicat romanul Galveias, inspirat din lumea satului său natal, pentru care obținea prestigiosul premiu brazilian pentru literatură de limbă portugheză Oceanos 2016) și am perceput mereu Lisabona ca pe marele oraș la care ar trebui să aspir, unde ar trebui să ajung. Noaptea când visez, însă, cele mai multe dintre visele mele se desfășoară în satul meu, nu în Lisabona.

Citind însă mai ales acele pagini din romanul Autobiografia în care protagonistul vagabondează pentru câteva zile pe străzile Lisabonei, nu poți să nu te gândești cât de ofertant trebuie să fie acest oraș pentru scriitorii lui…

Cred că da. Lisabona e un oraș încărcat de istorie, o poți simți. Și este un oraș foarte deschis din punct de vedere urbanistic, architectonic. Simți cerul, apa, felul cum lumina cade pe străzi. Uneori, chiar și oamenii sunt deschiși (râde). Iar pentru vorbitorii de portugheză e un oraș cu o puternică tradiție literară. De exemplu, în Portugalia, chiar și cei care nu citesc nimic știu măcar un poem de Pessoa. Și Pessoa, și Saramago sunt foarte legați de Lisabona. Într-adevăr, orașul are o incontestabilă dimensiune literară, culturală, ceea ce poate deveni periculos, pentru că acest aspect vine la pachet și cu o mulțime de stereotipuri. Este și unul dintre motivele pentru care am ales să plasez acțiunea romanului mai ales în locuri prea puțin cunoscute din oraș, în cartiere pe care nu le știi dacă nu cunoști bine Lisabona.

Care considerați că sunt principalele provocări ale literaturii contemporane?

Literatura este o formă veche de a descrie lumea. Cred că principalele provocări de astăzi sunt cele dintotdeauna. Literatura încearcă să capteze și să înțeleagă realitatea. În același timp, încearcă să o exprime pentru alții, într-o manieră cât mai durabilă. Bineînțeles, în zilele noastre există multe alte forme de a înfățișa realitatea, dar cred că fiecare dintre aceste modalități are propriile calități și aspecte prin care se diferențiază. Literatura este una dintre aceste posibilități de a reflecta lumea, așa cum sunt multe altele și toate pot coexista. Muzica sau cinematografia nu ar putea înlocui literatura, la fel cum nici literatura nu poate înlocui dansul sau artele vizuale. Fiecare artă funcționează după propriile coduri și logică. Marile întrebări ale literaturii, la care cel mai probabil nu se va găsi niciodată un răspuns, sunt cu privire la cine suntem, de ce suntem aici, care este scopul nostru…

Simina Popa, José Luís Peixoto și Robert Șerban (FILIT)

Ce ne puteți povesti despre Pilar del Rio, soția lui José Saramago, și ea personaj în Autobiografia, cum ați interacționat pentru acest roman?

Am cunoscut-o pe Pilar în aceeași zi în care l-am cunoscut și pe José Saramago, însă m-am apropiat mai mult de ea după dispariția lui Saramago. Pilar del Rio și-a făcut o misiune din a îngriji moștenirea lăsată de Saramago, ea crede în valoarea acestei opere tot pe atât pe cât credea și Saramago. Dar, bineînțeles, este o personalitate distinctă, are propriul fel de a face lucrurile. Pentru mine a fost o adevărată provocare să o conturez ca personaj în roman. Înainte de a începe să lucrez la această carte, ne-am întâlnit și i-am povestit despre intențiile mele. Dacă nu ar fi fost de acord aș fi renunțat la carte. Însă ea m-a încurajat să o scriu. Chiar și așa, nu mi-a fost ușor din acest punct de vedere, pentru că mă gândeam mereu la ceea ce eu îmi imaginam a fi așteptările ei de la acest roman. Dar Pilar a înțeles că romanul meu propune un joc literar, încă o dovadă a felului profund în care ea înțelege literatura, iar pentru mine asta a însemnat o mare ușurare. Reacția ei a fost una în totalitate pozitivă și după ce a citit cartea și din nou mi s-a părut uimitor. De obicei, când scrii o carte despre care știi că o vei publica, ai mereu în minte ecoul, ca al unor fantome care te bântuie, al criticilor care ar putea urma. În cazul acesta, imaginea era cât se poate de concretă – chipul lui Pilar. Și am fost cu atât mai fericit să văd că ea a înțeles pe deplin că Autobiografia este un tribut adus lui Saramago.

Ca o concluzie, câtă autobiografie regăsim în roman?

Este și multă autobiografie, dar prefer să las neclare granițele dintre aceasta și ficțiune.

Literatura este o formă veche de a descrie lumea. Cred că principalele provocări de astăzi sunt cele dintotdeauna. Literatura încearcă să capteze și să înțeleagă realitatea. În același timp, încearcă să o exprime pentru alții, într-o manieră cât mai durabilă.

 

 

 

30
/11
/21

Ce cadou de Crăciun poate fi mai potrivit decât o carte bine aleasă? Nu trebuie să mai cauți cartea posibilă pentru persoana probabilă! De Sărbători, Curtea Veche Publishing face cumpărăturile pentru cei dragi cât se poate de simple: între 29 noiembrie și 15 decembrie 2021, pe curteaveche.ro sunt cărți cu până la la 50% reducere pentru mame, bunici, tătici, pitici, jumătatea mai bună, prieteni sau colegi.

18
/11
/21

În volumul „Pecetluite în istorie”, coordonat de cunoscutul istoric Simon Sebag Montefiore și publicat la Editura Trei, cititorii vor descoperi secvențe remarcabile așternute pe hârtie de personalități din toate timpurile.

12
/11
/21

O întâlnire cu scriitorul portughez José Luís Peixoto, prezent în acest an la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere Iași (FILIT), pornind de la romanul „Autobiografia”, disponibil în limba română la Editura Pandora M. Despre Lisabona, José Saramago și Pilar del Rio, anii ’90 și provocări în literatura contemporană, cu unul dintre cei mai apreciați autori de limbă portugheză de azi!

12
/11
/21

Asociația Culturală La Două Bufnițe derulează toamna aceasta un amplu proiect online construit în jurul unei cărți-eveniment: Dicționarul romanului central-european din secolul XX, coordonat de Adriana Babeți și aflat în curs de apariție la Editura Polirom. Volumul include analiza a 249 de romane central-europene apărute între 1900 și 2000, rodul a mai bine de 30 de ani de cercetare a unei echipe impresionante de peste 70 de cercetători din 14 universități și centre de cercetare din țară și străinătate.  

11
/11
/21

Editura Nemira a lansat în imprintul de nonficțiune ORION autobiografia președintelui Statelor Unite ale Americii. Vă oferim un fragment din „Promisiunile mele. Despre viață și politică” de Joe Biden (traducere de Ruxandrei Toma, lectură de specialitate de Anca Sandu).