CRONICĂ DE TEATRU „Deseori neobservat” ne vorbeşte despre desfigurarea fiinţei sub apăsarea uneia dintre cele mai mari nedreptăţi din istoria umanităţii. Tragedia este pusă în scenă atent şi mascată cu tandreţe de o meditaţie asupra vieţii.
Un articol de Teodora Gheorghe|6 noiembrie 2013
CRONICĂ DE TEATRU „Deseori neobservat“ ne vorbeşte despre desfigurarea fiinţei sub apăsarea uneia dintre cele mai mari nedreptăţi din istoria umanităţii. Tragedia este pusă în scenă atent şi mascată cu tandreţe de o meditaţie asupra vieţii.
Istvan Teglaş şi Cristian Gheorghe se joacă în întuneric. Când se aprinde lumina, fac schimb de suflete. Îşi părăsesc personajele, apoi se întorc în ele ca şi când ar îmbrăca o haină veche pe care o scutură de amintiri. Se plimbă cu paşi surzi pe coridorul timpului până dau de ciment – e peste tot, îi sufocă, e ca o extensie psihedelică a lor. În el se ascunde o istorie tristă. Atât de tristă, încât nu poate fi spusă de un singur om.
Nu e uşor să vorbeşti despre universul sumbru al oamenilor care şi-au petrecut clipe îngrozitoare din viaţă în lagărele de concentrare. Oricum ai face-o, rişti să deschizi o cutie a Pandorei din care ţâşnesc drame ce se vor uitate. Şi totuşi, Amalia Olaru se încumetă să aducă pe scena Teatrului Mignon două umbre din trecut şi să le dea glas.
Deseori neobservat, inspirat de romanul Hertei Müller
„Deseori neobservat” este un spectacol inspirat vag de romanul Hertei Müller, „Leagănul respiraţiei”, în care protagoniştii se angajează într-un fascinant „monolog pe două voci”. O voce este când ecoul celeilalte, când completarea sa, şi uneori iluzia ei proiectată într-un carusel de emoţii şi vise frânte. Ele alunecă însă în acelaşi hău, de unde răzbate fantomatic speranţa întoarcerii acasă – un neverland alcătuit din clipe efemere de fericire: o jucărie de pluş, figura blândă a mamei, un culcuş cald.
Confesiunile omului supus la dezumanizare poartă amprenta unei voluptăţi a dezastrului. Suferinţa se întemeiază atât de profund în Leo (Istvan Teglaş), încât alter-ego-ul său (Cristian Gheorghe) îşi îmbrăţişează destinul cu zâmbetul pe buze. E un copil al durerii pe care osânditul îl poartă cu el în spaţiul claustrofobic al zidurilor de ciment.
Citiți și: Istvan Teglas: „În meseria asta, dacă nu ai energie, nu ai din ce să lucrezi“
Realul şi imaginarul se contopesc până la uitarea de sine. Asemeni unui nou născut, dorinţa de libertate se desprinde din pântecele coşmarului şi înaintează timid înspre infinit – sau poate înspre moarte? Replicile se înlănţuie perfect, ca paşii unui cuplu de dansatori valsând în ritmul agoniei. Pe alocuri, Leo şi El par a se duela în cuvinte rostite mecanic – îngerul foamei a răpit sensurile şi a ştirbit sentimentele, lăsând în urmă o singurătate ce depersonalizează.
Trei becuri se aprind şi se sting după o lege proprie deasupra condamnatului şi ne amintesc de un interogatoriu. O muzică nostalgică răsună din când în când în miezul unei nopţi eterne. Istvan dispare în obscuritate şi reapare mereu într-un alt loc al scenei, deşi personajul său nu se mişcă niciodată cu adevărat. Gândurile lui aleargă însă de-a lungul zilelor petrecute în lagăr, transpunându-l în diferite falii ale conştiinţei.
Foto: Ana Maria Moldovan (Istvan Teglas în Deseori neobservat)
