În seara în care am văzut Dorian am vrut să-i cer iertare tehnologiei pentru dăţile în care am hulit-o, din conservatorism, şi pentru acelea în care am profitat de ea în scopuri pur egoiste. Am reevaluat tehnologia, fie şi pentru o oră, cea în care dansul şi teatrul s-au unit într-un altfel de spectacol, pe scena de la UNTEATRU.
Un articol de Diana Trăncuţă|3 noiembrie 2016
E binefăcătoare întâlnirea cu noul, mai ales atunci când acesta implică și emoție, pe lângă un tip de artă inovator, ce reușește să spargă cumva cotidianul. Proiect al Asociației Culturale Control N, cu o coregrafie și o regie semnate de Oana Răsuceanu, Dorian combină dansul contemporan cu proiecții multimedia, reinventând, într-o oarecare măsură, cadrul cultural românesc.
Dorian (George Albert Costea) își duce zilele în banalitatea rutinei, cel puțin până în momentul în care află că sfârșitul lumii va veni în 24 de ore, pe 5 octombrie 2016. Un om izolat, așa cum lasă să fie descoperit, el alege singurătatea propriului apartament inclusiv ca spațiu al poveștii finale, al năvălirii ultimelor gânduri despre trecutul și prezentul propriei vieți.
Teatrul își găsește locul în această narațiune fără replici tocmai prin jocul de-a v-ați ascunselea al cuvintelor înghițite de proiecțiile video, de luminile și umbrele complementare pașilor de dans ai actorului-dansator. Spectatorii care își animă din când în când viața mișcându-se în ritmul vreunei muzici vor trăi poate la o altă intensitate față de aceia pe care natura i-a înzestrat cu două picioare stângi; și unora, și altora însă, spectacolul le va aminti de sentimentul dureros al rămânerii în urma timpului. Oamenii din viața lui Dorian sunt (și) oamenii cărora nu mai știm să le scriem, să le spunem, să orice, dar chiar dacă am ști, uneori e prea târziu.
Toată dezlănțuirea pe care o presupune lupta asta interioară e redată vizual prin imagini care se agață puternic de retină. E un haos, se termină lumea, dar cuvintele nu, valurile au chip de om, se scrie, se rescrie, ploaia cade greu, nu știi dacă-i mântuire sau apocalipsă.
Întâmplător, în seara în care am văzut Dorian, pe 30 octombrie, se împlinea și un an de la Colectiv. Mă gândeam la asta, pe fundal se auzea Morrissey, iar actorul dansa un refren care se tot repeta: life is a pigsty (viața e o cocină de porci). Îngânam întru aprobare, în timp ce senzația de zădărnicie continua: Can you stop time/ Can you stop the pain/ I feel too cold/ And now I feel too warm again/ Can you stop this pain/ Can you stop this pain. Și apoi: Even now in the final hour of my life/ I’m falling in love again. Într-o formă sau alta, fiecare am trăit câte un sfârșit de lume. Ceea ce poate fi sublim și groaznic în același timp.
Dorian, cu George Albert Costea; regia și coregrafia: Oana Răsuceanu; video: Iulia Rugină, Dan Adrian Ionescu, Mizdan, Adrian Câmpean; muzica: Mihai Dobre; decor: Dan Adrian Ionescu; producător: Ana Agopian
Dorian (George Albert Costea) își duce zilele în banalitatea rutinei, cel puțin până în momentul în care află că sfârșitul lumii va veni în 24 de ore, pe 5 octombrie 2016. Un om izolat, așa cum lasă să fie descoperit, el alege singurătatea propriului apartament inclusiv ca spațiu al poveștii finale, al năvălirii ultimelor gânduri despre trecutul și prezentul propriei vieți.
Foto sus: Adi Bulboacă
