Prima zi din septembrie a venit cu o premieră la Teatrul LUNI de la Green Hours: ’’Muzeul Minciunilor (un joc de societate pentru 24 de spectatori)’’, pe un text semnat Peca Ștefan în regia Anei Mărgineanu şi Tamilla Woodard.
Un articol de Corina Dima|9 septembrie 2018
Teatrul independent LUNI de la Green Hours susține un nou proiect marca dramaturgului Peca Ștefan, în colaborare cu regizoarele Ana Mărgineanu și Tamilla Woodard, alături de un grup de actori de la Teatrul Mic.
De cum citești informațiile despre Muzeul Miciunilor, îți atrag atenția două lucruri: subtitlul ’’un joc de societate pentru 24 de spectatori’’ și faptul că se joacă în ’’Salon Green Hours’’ (și nu la subsol, unde se țin de obicei spectacolele). Atenția e captată cu o așa introducere, se creează premisele unui ’’altfel de teatru’’, o experiență neconvențională, prin mărimea grupului de spectatori și a locului original de desfășurare.
Întâmpinarea
Intrăm în casa veche cu parfum de istorie de pe Calea Victoriei 120 și așteptăm în vestibul ca să fim poftiți în salon. Ușile se deschid și pășim înăuntru. Suntem întâmpinați de gazdele îmbrăcate elegant și invitați să luăm loc pe cele câteva scaune și pernuțe risipite în încăpere sau rămânem în picioare.
Parcă am fi fost invitați la cineva în vizită, la cină. Senzația de intimitate crește, cea de spectator la teatru se estompează.
Gazdele
Gazdele sunt îmbrăcate elegant, cu rochii negre, perle lipite pe piele, costume prețioase și papioane. Te simți special: lume puțină, casă veche frumoasă, gazde alese.
Cei cinci se plimbă printre invitați și povestesc despre Muzeul Minciunilor, o colecție valoroasă de miciuni mărețe și minciuni mărunte de zi cu zi.
Jocul
Ilinca Manolache, amfitrioana, schimbă perpectiva (pasivă) și introduce jocul.
Suntem invitați la Muzeul Minciunilor unde se pare că va trebui să ne aducem și noi contribuția cu ’’exemple’’.
Suntem împărțiți pe echipe, ne strângem în câte un colț de cameră, secondați de câte o gazdă-actor. Urmează 5 runde în care, alături de oameni pe care nu i-ai văzut în viața ta, faci pronosticuri, discuți, presupui, comentezi, dezbați.
Un fel de joc de team-building (cei trecuți prin multinaționale, recunosc ușor modelul).
Amfitrioana conduce jocul, ține punctajele dintre echipe.
Răspundem la întrebări (standard, intime or neașteptate), la scenă deschisă și facem tot felul de exerciții.
Despre ce nu ai minți niciodată? Pune în ordine afirmațiile mincinoase: sunt bine, te iubesc, nu am fost eu de vină, ajung imediat. Care este minciuna cea mai mare pe care ți-a zis-o cineva? De câte ori ai mințit azi, sub 5 minciuni? Despre ce mint cel mai des bărbații? Dar femeile?
Este un amestec de cotidian banal, de show TV de duzină (parafrază la emisiunea TV ’’Am întrebat 100 de români’’ se transformă în ’’Am întrebat 100 de oameni’’) dar și de cifre exacte din studii oficiale sau statistici (90% dintre români mint în Curriculum Vitae). Și, cel mai important, cu realitatea, cu o contribuție palpabilă a fiecăruia dintre noi.
Astfel, din medii și cu exemple atât de variate, se construiește Muzeul Minciunilor. Un Muzeu cu exponate reale, cu ’’minciuni adevărate’’, luate din viață, de peste tot. Înregistrate sau live, presupuse sau realități, cifre sau păreri.
Sunt toate acolo, în fața noastră, suntem noi!
Actorii
O echipa valoroasă de actori de la Teatrul Mic (cu o singură excepție, Daniel Popa care nu este parte din Teatrul Mic) intră, cu vârf și îndesat, în rolurile personajelor. De la gazde elegante, primitoare, la conducători și mediatori de grupuri, la interpreți de fragmente din viețile lor private, la actori.
Una este să stai pe scenă, înconjurat de colegii din teatru, actorii, alta este să stai printre oameni, să fii atent la ei; să mediezi, să interacționezi dar să nu îți uiți concentrarea și rolul. Joc și interacțiune, atenție la detalii, joc de scenă, empatie, improvizație spontană sau replici exacte, ce melanj, ce provocare.
O echipă puternică de actori (se vede că le place să joace împreună, că se cunosc, se simte că le place jocul și joaca): Ilinca Manolache, Daniel Popa, Ana Bianca Popescu, Viorel Cojanu, Alina Petrică.
Și în rol secundar și pasager a fost chiar gazda de la GreenHours care a încurajat audiența cu nenumărate poțiuni de licoare bachică (Poțiunea Adevărului – Mysterium By Jidvei), în doze mici dar foarte frecvent, pentru ca spiritului adevărului să iasă mai abitir la lumină.
Teatru?
Cuplul format din dramaturgul Peca Ștefan și regizoarea Ana Mărgineanu sondează terenuri noi de exprimare și experimentează modalități de interacțiune cu publicul (așa cum ne-au obișnuit și în ultimele lor producții din seria Anul dispărut, de la Teatrul Mic și în alte proiecte).
Pentru că, deseori, o scenă cu niște rânduri echidistante dintr-o sală imensă de spectacol, nu mai sunt de ajuns.
Pentru că, într-un grup mic, dinamica dintre oameni e alta.
Pentru că, înlocuirea unei săli cu un salon, poate fi benefică.
Pentru că, interacțiunea dintre oameni, în viața lor de zi cu zi, este atât de dinamică și diversă și teatrul trebuie să se acordeze la acelaș ton.
Pentru că, trebuie să ne conectăm la oameni și la problemele lor actuale, cu adevărat.
Pentru că, problemele diverse din cotidianul nebun, au nevoie de creativitate pe măsură.
Pentru că, teatrul pune întrebări și are nevoie de reacții. Sincere.
Pentru că, până la urmă, teatrul este numai și numai despre oameni și viață.
Iar mijloacele de comunicare și modalitățile de exprimare, problemele, reacțiile și exemplele, sunt infinite.
Muzeul Minciunilor este despre oameni. Despre o oglindă pusă în fața fiecăruia dintre noi (așa cum este și posterul spectacolului, o oglindă!) care ne îndeamnă la reflecție. Cât de sinceri suntem noi cu noi? Câte minciuni mici spunem într-o zi, miciuni de care nu ne mai dăm seama (totul începe cu banalul ’’vin imediat’’)?
Muzeul Minciunilor este despre teatru. Despre un teatru făcut cu sinceritate. Un teatru care vrea să interacționeze direct cu spectatorul său, vrea să îl provoace la inocență, joacă și adevăr, vrea să îl cunoască așa cum este el.
Poate că nu este spectacolul perfect (s-a atenuat energia înspre final, din prea multă joacă) dar este un spectacol cu personalitate, viu și vertical.
Și, la final, ce e mai important, rămâne. Rămâne exercițiul, rămâne experiența și interacțiunile cu niște necunoscuți, rămâne începutul introspecției, ieșitul din confort, rămân întrebările.
Tu cât ai mințit astăzi? Sub 5 minciuni? Până în 10? Peste 20?
Să ne ducem cu toții colecțiile de exponate în Muzeul Minciunilor! Și apoi să ne privim ochi în ochi cu nădejde și încredere.
Credit foto: Cinty Ionescu
