FOTOREPORTAJ Concertele unor solişti pe care în România îi vezi o dată la doi ani, aplauze în picioare, bisuri multiple, pahare cu vin spumant, desene colorate pe asfalt şi artă contemporană în centrul Bucureştiului. Festivalul „Enescu” se aude şi se vede bine.
Un articol de Adina Scorţescu|6 septembrie 2013
Festivalul Enescu. De pe 1 pe 28 septembrie, de la ora 10 dimineața, până noaptea la 12 (în week-end), în București poți asculta concerte de muzică clasică la Universitatea Națională de Muzică, la Ateneul Român și la Sala Palatului. La unele evenimente intrarea este liberă, la altele – precum concertele soliștilor faimoși -, biletele s-au epuizat din luna aprilie.
O plimbare prin orașul muzical poate începe pe Bd. Magheru, unde, în colțul opus McDonald’s-ului de la Romană, te așteaptă zâmbitor George Enescu, așezat pe scaun, cu capul înclinat, zâmbind. Statuia lui Constantin Baraschi a fost instalată acolo duminica trecută, în prima seară de festival. E în jur de 6.30 seara, iar vântul de toamnă tremură frunzele, dar și viorile din sticlă agățate între copaci în Parcul Colțea, aproape de Piața Universității. Sunt proiectul Iuliei Năstase, o artistă de 23 de ani care visează să redea în sticlă esența viorii. Nu se aude muzică, ci se aud doar claxoanele maşinilor din intersecţie.
Statuia lui George Enescu, creată de Constantin Baraschi
Seara, la Sala Palatului
În faţa Sălii Palatului auzi forfota oamenilor care așteaptă să intre la concert: doamne în rochii de seară, studenți în blugi, cu vioara în spate, jurnaliști care se înghesuie la intrarea pentru presă, pensionari în costume bleumarin. Unii întreabă de un bilet în plus, alții își scot relaxați invitațiile din buzunarul de la piept.
Pe la ora 7, se fac poze lângă statuile cu alură de om grăbit (care și-a pierdut capul), se ronțăie ștrudele cu broccoli și brioșe cu ciocolată la bufetul Sălii Palatului, se cumpără CD-uri, se răsfoiesc volume despre muzică, la standul Cărturești. Şi se bea vin spumant, din pahar înalte de plastic.
Citiţi şi: Festivalul Enescu: prima zi în cinci declaraţii
Când bate gongul, lumea urcă pe scările laterale, care duc înspre sala despre care dirijorul Cristian Mandeal spunea că are o acustică „de conservă” (adică prelucrată tehnic, spre deosebire de cea de la Ateneu, care este naturală). Dar discuțiile despre sonorizare, despre cum se comportă partida de suflători sau cum interacționează corul cu orchestra le auzi mai ales pe buzele muzicologilor și melomanilor cu experiență. Oamenii „de rând” se bucură de apariția în rochie roșie, mini a pianistei de 26 de ani Yuja Wang și de melodiile recognoscibile din Concertul pentru pian al lui Ceaikovski.
După concert, merg să ia autografe. Chinezoaica stă pe scaun, la standul Editurii Humanitas și afișează zâmbetul acela plat, care poate să însemne orice, pe care îl asociezi cu fețele turiștilor japonezi, veniți în vacanță în Europa. O femeie la vreo 30 de ani îi admiră rochia cea nouă (neagră, cu un umăr dezgolit) și pantofii gri cu tocuri înalte: „Ce drăguță e!”
Festivalul Enescu. Pianista Yuja Wang, după concertul pe care l-a susținut la Sala Palatului
Cu o seară înainte, publicul l-a aplaudat pe Radu Lupu, pianistul român stabilit în Elveția, care a acceptat să vină să cânte la Sala Palatului numai la insistențele prietenului său Daniel Barenboim, alt pianist celebru. Pentru un meloman, să-i vadă pe ambii pe scenă, într-un concert pentru două piane de Mozart, e ca și cum un microbist ar ajunge pe stadion la un meci în care joacă Messi. Anticipează momentul luni de zile și îl respiră apoi prin toți porii. După care scrie pe blog sau pe Facebook: „Genial! Aseară am amuţit.“
Pianistul român Radu Lupu (centru) și pianistul (și dirijorul) israelian Daniel Barenboim
Noaptea, la Ateneu
După al doilea sau al treilea bis, la final de spectacol, vreo câteva zeci de persoane se îndreaptă grăbite spre Ateneu, unde – vineri, sâmbătă şi duminică -, au loc „concertele de la miezul nopţii“. Încep la 10 jumătate şi au atmosfera aia un pic ireală, ceva între Noaptea de Înviere şi cea de Anul Nou, când lumea se afişează cu ţinuta cea mai elegantă din dulap. Nu lipsesc nici focurile de artificii, căci cam aşa se simte muzica pe care o cântă Cameron Carpenter, un american de 32 de ani, cu alură de vedetă pop (pe jumătate ras în cap, cu maiou negru, foarte decoltat şi sacou înflorat).
Stă aşezat pe bancheta de la orgă, cu spatele la public şi îşi mişcă picioarele (pe 13 pedale) şi mâinile (pe trei rânduri de claviatură) ca un păianjen colorat care dansează. Cântă Bach, Chopin şi trei compoziţii pe care le improvizează. Înainte de a cânta, anunţă lucrările la microfon, în engleză, cu vocea sigură a omului care a mai vorbit la sute de concerte. După ultimele acorduri, mâinile prelungesc mişcarea şi se aruncă în stânga, sus, de parcă ar proiecta resturile de sunet în aer. Şi tot omul ştie că poate să aplaude.
Organistul american Cameron Carpenter, la finalul concertului de la Ateneul Român
Sunetele oraşului
Pe trotuarul de lângă Muzeul de Artă şi Sala Palatului, în parcarea de lângă Ateneu şi în jurul statuii lui Carol I, artiştii din cadrul „Bucureştiului creativ“ (componenta nemuzicală a Festivalului) au desenat portative, stele, cheia Sol şi îndemnuri în limba engleză: „Walk“ (plimbă-te), „Listen“ (ascultă), „Stop to Enescu” (oprește la Enescu).
La ora 11 noaptea, autobuzele sunt aproape goale, dar în Piaţa Universităţii, în jur de 1000 de persoane protestează împotriva proiectului de la Roşia Montană. „Uniţi/ Salvăm/ Roşia Montană!“ Jandarmii, aşezați pe două rânduri, în costume bleumarin, cu protecţie de cauciuc în jurul braţelor, îi înconjoară din toate părţile.
Se aud cântece şi lozinci indescifrabile. Mai jos, în pământ – scârţâitul metroului care intră în staţie. „Atenţie, se închid uşile. Urmează staţia Piaţa Unirii, cu peronul pe partea stângă.“
Foto Festivalul Enescu: Andrei Gîndac (imagini din concerte), Adina Scorțescu
Dacă v-a plăcut articolul, urmăriți-ne și pe Facebook!
