Filme-epavă. „Delfin Pentagon” & „Epava”
https://www.ziarulmetropolis.ro/filme-epava-delfin-pentagon-epava/

Realizarea unui film necesită timp şi mulţi bani. Doar o nevoie interioară de nestăpânit ar trebui să împingă pe cineva la un efort atât de mare. Însă două filme româneşti recente, lansate într-un trist anonimat, arată că nu trebuie să ai talent şi nici măcar meşteşug pentru a te pretinde cineast.

Un articol de Ionuţ Mareş|19 aprilie 2019

Unde sunt filmele româneşti excesive, groteşti, kitschoase din anii `90 şi 2000, care rulau în paralel cu filmele de autor cu pretenţii? Erau filme proaste care sfidau bunul gust şi bunul simţ, dar măcar aveau un umor involuntar şi o înclinaţie spre exagerare care le făcea parţial vizionabile. Cel puţin nu plictiseau.

După dispariţia sau retragerea unor cineaşti „specializaţi” în filme baroce în care vulgaritatea era concurată de o viziune apocalitică ce amesteca toate obsesiile româneşti post-revoluţionare, s-a redus, din fericire, şi numărul filmelor-şuşă. În bună măsură, genul s-a adaptat secolului 21, s-a privatizat şi a luat, pe alocuri, un aer glossy.

Însă filmele din această tradiţie tot mai ştearsă care ajung totuşi să primească bani de la Centrul Naţional al Cinematografiei (CNC), fie direct prin concursuri, fie în urma procesului netransparent de contestaţii de la Ministerul Culturii, au devenit extrem de neinteresante şi de neatractive. De-a dreptul plictisitoare, nu doar pentru  că sunt lipsite de valenţe cinematografice, dar nici măcar nu mai surprind, nu mai enervează şi nu mai amuză.

O dovedesc două producţii recente: „Delfin Pentagon” (2019, deşi trailerul de pe YouTube apare ca fiind încărcat acum mai mult de patru ani), de Pascal Ilie Virgil (un debutant) şi Adrian Popovici, un veteran al filmelor fără valoare, şi „Epava” (2019), de Cornel Gheorghiţă, un cineast experimentat, dar cu titluri modeste în portofoliu. Două filme lansate într-un trist anonimat, cu doar două-trei proiecţii în sălile Union şi Eforie ale Cinematecii Române sau la Cinema Europa din Bucureşti, fără promovare şi fără spectatori, în bătaie de joc.

Ba într-o copie fără subtitrare în română, deşi jumătate din dialoguri sunt vorbite în engleză (cazul „Delfin Pentagon” la proiecţia la care am fost eu la Union), ba într-o copie cu atenţionarea ce apare de obicei pe screener-ele private, că nu este o versiune în scop comercial (cazul „Epava” la proiecţia la care am fost eu la Eforie). Pe genericul de început al ambelor filme este trecută formula „Cu sprijinul Centrului Naţional al Cinematografiei”.

La ce bun astfel tot efortul de a realiza un film cu impact zero, dacă nu pentru orgoliul personal şi pentru onorariul prevăzut în bugetul de producţie?

„Delfin Pentagon” este 0 încercare jalnică de thriller, în care e greu de spus ce sare mai tare în ochi: jocul fals al actorilor (din distribuţie fac parte, din păcate, şi actori onorabili şi foarte talentaţi, printre care Alexandru Potocean şi Cristina Florea, care nu pot salva nimic din personajele lor), scenariul haotic şi plin de clişee (pare că şi cei doi regizori s-au pierdut în trecerile dintre prezent şi trecutul redat prin flash-back-uri) sau absenţa oricărei idei de mizanscenă.

E cu poliţişti corupţi care pretind că au intenţii bune („E un jaf în ţara asta”, se lamentează la un moment dat unul dintre ei). E cu foste prostituate cărora încă li se spune „târfe”. E cu şantaje, cu valize cu documente importante şi cu discuţii despre „ăla mare”, „ministru” şi „minister” (nu ni se spune care), despre „agenţia de privatizare” şi altele asemenea.

E cu o protagonistă prostuţă şi un tânăr străin, vorbitor de engleză, care se întâlnesc noaptea la marginea unei autostrăzi, lângă o toaletă pustie (nu am înţeles ce e cu Delfin Pentagon, dar tipa îi citeşte ceva tipului de pe o tabletă despre asta, într-o scenă ulterioară, pe scările dintr-un parc). E cu un moment de reclamă la maşinile Academiei Titi Aur, care vine ca nuca-n perete.

E cu personaje care mor nefiresc şi subit, ca apoi să fie duse într-un garaj secret unde urmează să fie tranşate de un bărbat ras în cap, cu o privire ciudată. E cu de toate şi despre nimic.

În schimb, „Epava” se vrea un film de autor. În prima parte, ideea de „nu se întâmplă nimic” capătă în sfârşit sens – vreo jumătate de oră în care chiar nu se întâmplă absolut nimic. Vid.

Urmărim cu exasperare un tânăr din Bucureşti care dă peste nişte vederi şi scrisori între mama sa, fostă actriţă moartă de curând, şi un regizor. Pare că cei doi au avut o relaţie în timpul realizării unui film înainte de 1989, la Costineşti. Tânărul găseşte şi filmul, tras pe VHS. Ia caseta şi se duce cu ea la o prietenă care lucrează la Cinema Union (sau doar tatăl ei lucrează acolo, nu e foarte clar), ca să vadă filmul. Îl vede (cu uşa de la sală deschisă şi cu lumina de pe hol care bate în sală! – probabil cadrul avea nevoie de lumină), până când banda casetei se „prinde” în player-ul VHS. Filmul din film arată ca unul făcut de un cineast amator, cu un el şi o ea la cort, pe plajă.

Pleacă apoi la mare, exact în locul în care se făcuse filmul, cu epava unei nave în larg, nu foarte departe de mal. La mare mai întâi vorbeşte prin Skype cu actorul care jucase cu mama sa în film, fugit din ţară înainte de 1989, şi pândeşte din tufişuri trei cineaşti veterani şi două dintre iubitele lor mai tinere în timp ce discută despre sex în trei şi cinema.

Apoi îl prinde singur pe regizorul care făcuse filmul cu mama sa – jucat de Constantin Florescu, actorul-fetiş al lui Cornel Gheorghiţă. Se duc amândoi cu o barcă pentru a recupera o dronă căzută în epavă. În barcă, tânărul îi citeşte regizorului o scrisoare de demult a mamei sale, din care reiese că cei doi bărbaţi sunt, de fapt, tată şi fiu. Muzică pe fundal.

Ajunşi în epavă, regizorul se bagă sub apă după nişte peşti (aici are loc şi o filmare subacvatică), în timp ce tânărul se urcă pe schelăria epavei ca să recupereze, cu o ţeavă, drona. Nu ajunge la ea, iar ţeava îi cade în cap regizorului, care părea totuşi la o distanţă considerabilă de locul unde se afla tânărul. La fel ca în „Delfin Pentagon”, o moarte stângace. Îmi permit să dau spoilere, pentru că nu o să mai vadă nimeni filmul.

În final, tânărul se întoarce în casa sa veche din Bucureşti, merge la toaletă, toarnă în WC o găleată cu apă din cadă, unde păstrează un peşte adus de la mare, se bagă în husa în care îşi ţinea mama sa contrabasul (alertă – metafora fetusului!), iar din afara cadrului un vânt împinge poetic nişte foi spre mijlocul sufrageriei în care se culcă personajul. Sfârşit.

Un film teribil de plat şi de banal, fără nici un zvâc.

28
/05
/20

CRONICĂ DE FILM La unele documentare ne uităm pentru că ne interesează mai ales un autor sau un stil. Iar pe altele le privim în primul rând pentru subiect. Din a doua categorie face parte „Becoming” (2020), de Nadia Hallgren – un film despre Michelle Obama produs şi difuzat de Netflix.

22
/05
/20

O serie de interviuri reunite sub umbrela InspiraTIFF, un proiect nou conceput de echipa Festivalului Internațional de Film Transilvania, va fi difuzată săptămânal pe platforma de streaming TIFF Unlimited, începând din 25 mai. Primul invitat al jurnalistului Mihnea Măruță este regizorul Cristi Puiu, unul dintre cei mai valoroși invitați ai TIFF, prezent la Cluj cu toate filmele sale în ultimii 20 de ani.

19
/05
/20

CRONICĂ DE FILM Pentru că încă nu putem merge la cinema şi la festivaluri, rămânem tot la platformele cu filme accesibile din fotoliul de acasă. De data asta, vă recomandăm trei scurtmetraje foarte speciale, realizate de britanicul Jonathan Glazer, thailandezul Apichatpong Weerasethakul şi americanul Jonas Mekas şi disponibile pe MUBI.

17
/05
/20

CRONICĂ DE FILM Cu premiera recentă la HBO şi disponibil pe platforma HBO GO, „Natalie Wood: Ce rămâne în urmă” (2020) este un documentar biografic realizat de Laurent Bouzereau despre una dintre cele mai cunoscute actriţe americane. Filmul are ca punct de pornire moartea suspectă a vedetei la doar 43 de ani.

13
/05
/20

CRONICĂ DE FILM Era inevitabil să apară și primele filme realizate în izolare. Radu Jude a lansat un scurt autoportret conceput la invitația Arte/ZDF. Iar Dan Chișu a încercat un lungmetraj, un simplu excercițiu autocomplezent despre un regizor care roagă actori să joace într-un film despre viața în carantină.

07
/05
/20

PREVIEW Din multitudinea de oferte de filme care pot fi văzute de acasă în perioada asta de izolare, vă propunem câteva titluri clasice maghiare, puse la dispoziţie online şi gratuit, cu subtitrare în engleză, chiar de Arhiva de Film din Ungaria.

Page 1 of 26212345...102030...Last »