Filmul ca un chin
https://www.ziarulmetropolis.ro/filmul-ca-un-chin/

CRONICĂ DE FILM Deşi pretinde că este un omagiu adus oamenilor care au murit în închisorile comuniste, „Între chin şi amin” (2019), al doilea lungmetraj de ficţiune al regizorului Toma Enache, nu este de fapt decât o bătaie de joc la adresa memoriei victimelor, prin kitsch-ul pe care îl etalează.

Un articol de Ionuţ Mareş|9 octombrie 2019

„Între chin şi amin” începe cu o prolog care se vrea metadiscursiv: un regizor, însuşi Toma Enache, se duce la Octav Bjoza, preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuti Politici din România, şi îi spune că vrea să facă un film despre ce s-a întâmplat în închisorile comuniste. Octav Bjoza îl aprobă meditativ.

Este un truc facil, pentru că Toma Enache (care a debutat în 2013 cu „Nu sunt faimos, dar sunt aromân”) vrea să sugereze că a făcut un film care are girul autorităţii morale a foştilor deţinuţi, prin urmare e valoros. Şi ce vom vedea în el trebuie să fie adevărat.

Prologul mai are o secvenţă grandioasă, în care un deţinut scrie cu sângele de pe mâini, pe un perete de celulă, chiar titlul filmului, „Între chin şi amin”, formulă despre care vom afla mai târziu că este un vers dintr-o poezie a unui generic poet ajuns în temniţă.

Dar şi un scurt moment în care vedem cum i se smulge cuiva o unghie de la mână. Suficient pentru a înţelege că va fi vorba de Fenomenul Piteşti.

Apoi intrăm direct în Iad – un cuvânt vehiculat mereu, atât de torţionari (cu voce puternică, răstită – „Eşti în Iad. Nici un Dumnezeu de-al tău nu te scoate de aici. Aici eu sunt Dumnezeu!”), cât şi de victime (cu voce stinsă şi pus în opoziţie cu Raiul despre care spun că îi aşteaptă pentru suferinţele prin care trec).

Doar că Infernul este în primul rând pentru spectator, nevoit să asiste la un film bombastic, plictisitor şi de un kitsch cu care cinema-ul românesc nu s-a mai întâlnit de ceva vreme.

Scenariul şi regia propun doar câteva idei fixe, care ar putea fi, într-un puseu de generozitate, considerate candide, dacă nu ar fi o insultă atât la adresa suferinţei pe care adevăraţii deţinuţi au trăit-o, cât şi la adresa limbajului cinematografic.

Torţionarii, de la mardeiaşii recrutaţi dintre deţinuţii mai vechi şi până la şeful închisorii, jucat de Constantin Cotimanis (capabil să sugrume până la moarte o femeie, doar cu o mână), sunt, bineînţeles, nişte bestii corpolente care mitraliază cu insulte grosolane, atunci când nu bat de-a dreptul (adică o dată la două secvenţe), şi ale căror feţe sunt filmate insistent în prim-plan pentru a li se vedea abrutizarea.

De prim-planuri au parte şi chipurile victimele, dar pentru a ni se transmite presupusa lor suferinţă. Doar că nu e suficient să ai muzică emfatică, dialoguri declamative (scoase din cele mai proaste manuale cu clişee despre comunism), bătăi, lacrimi, feţe tumefiate şi mult, mult sânge (folosit inclusiv pentru a scrie pe pereţi fie versuri mistice, fie turnătorii) pentru ca durerea să treacă ecranul şi să producă în spectator vreun fior (altul decât chicote).

Nu e de folos pentru asta nici cea mai năucitoare secvenţă din cinema-ul românesc post-2000 (e greu de spus că şi post-1990, pentru că filmele primului deceniu de după comunism ascund câteva comori uitate sau neglijate): un tânăr este dezbrăcat, i se apasă pe cap, ca lui Iisus, o coroană de sârmă ghimpată, este acoperit cu o bucată de pânză albă şi, după ce colegii de celulă sunt obligaţi să îi sărute piciorul înmuiat în hârdăul cu rahat, este răstignit cu tot tacâmul  – cruce de lemn improvizată (flancată de alte două cruci cu alţi doi deţinuţi legate de ele), cuie bătute în mâini, ochi bulbucaţi, răcnete.

Este apoteoza unei avalanşe de simboluri pretins religioase, folosite pentru a sugera sfinţenia victimelor, dar care nu fac decât să îşi bată joc de credinţa pe care pretind că o reprezintă.

Dintre victime, se remarcă protagonistul, Tase Caraman (Vali V. Popescu), un tânăr compozitor credincios, arestat (împreună cu fratele său) doar pentru că, spune el, a compus „Oda lui Dumnezeu”. Şi pentru că şeful închisorii se pretinde meloman, îl mai pune uneori pe Tase Caraman să îi cânte la contrabas la el în birou, atunci când subalternii săi nu îl bat ca să i-l scoată pe Dumnezeu din cap.

Se ştie că un film nu e împlinit fără o poveste de iubire, aşa că torturile sunt intercalate cu flashback-uri naive (introduse prin racorduri simpliste), care încep aproape mereu cu un cadru răsturnat (asta pentru că tânărul este de multe ori cu capul în jos în timpul supliciilor din care evadează prin amintiri) şi în care îl vedem pe erou îndrăgostindu-se de o fată frumoasă.

De la întunericul închisorii trecem la plaje liniştite, la câmpii cu flori puternic colorate, la haine impecabil de curate, la chipuri fericite şi la declaraţii de dragoste extrase din romanele de duzină („Eşti muza mea!”), spuse după o noapte de amor într-o barcă de lemn trasă la mal, la lumina romantică a lumânărilor.

După un final în care se trece la anii `60 şi la graţieri şi în care este demonstrată forţa miraculoasă de tămăduire a muzicii, şi mai ales a „Odei lui Dumnezeu”, se ajunge la un epilog plasat în contemporaneitate – un nou artificiu pretins meta-cinematografic, prin care ni se face şugubăţ cu ochiul.

Fostul şef al închisorii, care nu ne este arătat din faţă, dar pe care îl identificăm după spate şi mai ales după voce, pare să fi ajuns un soi de păpuşar din umbră, care aprobă o sumă mică, într-o discuţie la telefon cu o doamnă responsabilă cu cinematografia română, pentru realizarea filmului pe care tocmai l-am vizionat, pentru că nu o să meargă să îl vadă nimeni şi pentru că, „la cât de prost e românul, o să creadă că e invenţie”.

„Între chin şi amin” (2019) a intrat în cinematografe la 4 octombrie.

22
/05
/20

O serie de interviuri reunite sub umbrela InspiraTIFF, un proiect nou conceput de echipa Festivalului Internațional de Film Transilvania, va fi difuzată săptămânal pe platforma de streaming TIFF Unlimited, începând din 25 mai. Primul invitat al jurnalistului Mihnea Măruță este regizorul Cristi Puiu, unul dintre cei mai valoroși invitați ai TIFF, prezent la Cluj cu toate filmele sale în ultimii 20 de ani.

19
/05
/20

CRONICĂ DE FILM Pentru că încă nu putem merge la cinema şi la festivaluri, rămânem tot la platformele cu filme accesibile din fotoliul de acasă. De data asta, vă recomandăm trei scurtmetraje foarte speciale, realizate de britanicul Jonathan Glazer, thailandezul Apichatpong Weerasethakul şi americanul Jonas Mekas şi disponibile pe MUBI.

17
/05
/20

CRONICĂ DE FILM Cu premiera recentă la HBO şi disponibil pe platforma HBO GO, „Natalie Wood: Ce rămâne în urmă” (2020) este un documentar biografic realizat de Laurent Bouzereau despre una dintre cele mai cunoscute actriţe americane. Filmul are ca punct de pornire moartea suspectă a vedetei la doar 43 de ani.

13
/05
/20

CRONICĂ DE FILM Era inevitabil să apară și primele filme realizate în izolare. Radu Jude a lansat un scurt autoportret conceput la invitația Arte/ZDF. Iar Dan Chișu a încercat un lungmetraj, un simplu excercițiu autocomplezent despre un regizor care roagă actori să joace într-un film despre viața în carantină.

07
/05
/20

PREVIEW Din multitudinea de oferte de filme care pot fi văzute de acasă în perioada asta de izolare, vă propunem câteva titluri clasice maghiare, puse la dispoziţie online şi gratuit, cu subtitrare în engleză, chiar de Arhiva de Film din Ungaria.

04
/05
/20

Micro-granturile #ADFRSurvival, destinate independenților din cinematografie rămași fără nicio sursă de venit în criza economică generată în contextul pandemiei de coronavirus, vor ajunge la beneficiarii desemnați de echipa de evaluare formată din Laura Mușat (fondator Asociația de Dezvoltare a Filmului Românesc), Alexandra Safriuc (coordonator masterclass-uri ADFR & co-fondator / director artistic ShortsUP) și Iulia Popovici (critic de film & teatru / fondator Asociația Transsectorială a Independenților din Cultură).

Page 1 of 26212345...102030...Last »