Ilinca Tomoroveanu a murit la începutul acestei luni, în seara de 2 mai. Avea 77 de ani şi era una dintre acele actriţe pentru care distincţia şi eleganţa erau calităţi înnăscute.
Un articol de Monica Andronescu|25 mai 2019
Am să vă propun un mic exercițiu de reamintire, un dialog realizat cu actrița Ilinca Tomoroveanu, acum câțiva ani buni. Nepoata lui Octavian Goga, cea care vorbea despre Rășinari ca despre „livada ei de vișini”, actrița care a iubit inițial muzica și apoi s-a îndrăgostit de teatru, a acceptat să-mi povestească despre acei ani întunecați ai comunismului, care, totuși, pentru ea au avut doza lor de seninătate. O mărturie ca o felie vie de istorie oferită nouă astăzi.
„În ultima perioadă, prin ’89, jucam în nişte săli îngheţate, pe care cei de azi nici nu şi le pot imagina. Trebuia să fim în rochii de seară, cu decolteuri mari şi dedesubt aveam câte un pulover, iar deasupra un şal şi câte trei perechi de ciorapi puse una peste alta, ca să nu degerăm în scenă. Iar cabinierele de la Teatrul Naţional ne încălzeau rochiile la reşouri, ca să nu răcim când trebuia să schimbăm costumul”, povesteşte Ilinca Tomoroveanu. „Se crea în sălile de spectacol între scenă şi public o solidaritate extraordinară. Eu am şi acum în urechi, în sălile alea îngheţate, sunetul aplauzelor. Lumea era cu căciulile până la ochi, toţi stăteau cu paltoanele pe ei şi cu mănuşi în mâini. Aplauzele, în loc să sune cum sună aplauzele, sunau aşa, înfundat… Dar îi simţeai pe toţi că sunt alături de tine şi am impresia că se crea şi între ei o anumită solidaritate, în felul în care reacţionau. Venea lumea la teatru şi, de ce să nu recunoaştem, se căutau «şopârlele». Iar, odată trecută vizionarea, actorii profitau… Era destul să pui o virgulă în plus sau să dai un anumit accent unui cuvânt şi totul se întorcea invers.”
Pentru actorii tineri e mult mai greu…
Să faci teatru era greu şi atunci, e greu şi acum… credea Ilinca Tomoroveanu. „Sigur că atunci erau nişte obligaţii politice şi că erau piese care trebuiau jucate, chiar dacă erau stupide. Dar s-a făcut teatru de foarte bună calitate până în ’89. A fost tot timpul o formă de rezistenţă prin teatru. Mi-aduc aminte că am jucat o piesă care se chema «Generoasa fundaţie» pusă în scenă de Horea Popescu, cu Ovidiu Iuliu Moldovan, Cozorici, Albulescu, Marin Moraru, Costel Constantin şi cu mine. Singurul rol feminin, de altfel, foarte mic, dar foarte important. Era o piesă despre sistemul totalitar şi, mai mult decât atât, despre universul concentraţionar. Ce se întâmpla în lume era şi la noi pe scenă şi a fost un succes uriaş, cu spargeri de geamuri la intrare… S-au jucat în perioada aia «Zbor deasupra unui cuib de cuci» sau «Caligula» şi alte multe mari spectacole care aveau în ele fitilul a ceea ce avea să se întâmple peste ani. Se făceau greu, pentru că erau vizionări, pentru că erau tot felul de persoane, unele pricepute, dar rău intenţionate, altele, pur şi simplu, nepricepute, care se băgau în viaţa noastră. Acum, presiunea politicului a dispărut, se face teatru şi altfel, cum pe atunci nu era voie să se facă. Pentru actorii tineri însă e mult mai greu, dar eu spun că se face teatru bun şi acum. La Naţional sunt tot timpul sălile pline şi coadă la bilete. Înseamnă că lumea are nevoie de teatru…”
Tocmai de „nevoia de teatru” se temea şi regimul comunist, care supraveghea tot ce se întâmpla pe scenă. Cenzura funcţiona la toate nivelurile. „Sărutul era supremul finish al unei scene de dragoste. Nici vorbă să se meargă mai departe…”, povesteşte mai departe Ilinca Tomoroveanu.
O garoafă roșie la coadă…
În 1989, apăsarea regimului era din ce în ce mai puternică. Cu fiecare zi, coarda era tot mai sensibilă. Comunismul îşi trăia ultimele luni. „De fapt, se simţea peste tot că trebuie să explodeze mămăliga, dar nu ştiu dacă lumea avea certitudinea că se va şi întâmpla. Totuşi, s-a întâmplat. Dar vreau să spun acum că noi aveam, într-un fel, o lume a noastră. Sigur că şi printre noi au fost delatori. Totuşi, de Crăciun ne adunam în câte-o cabină şi cântam colinde. Şi n-a păţit nimeni nimic. Sigur că exista securistul oficial care avea biroul la parter, lângă magazia de costume, unde era şi o cutie cu o fantă precum la cele de scrisori, unde cine voia putea să-şi arunce bileţelul cu delaţiunea… Sigur că te lua la întrebări. Mi-aduc aminte cum Traian, soţul meu, a trebuit să ajungă într-o seară foarte repede la gară. Cum erau la noi în vizită nişte prieteni cu un nepot care venise din Germania şi care era cu maşina – maşină cu număr de Germania – l-a dus pe Traian la gară pe la ora 11 noaptea. Dimineaţă, când a intrat în teatru, securistul l-a întrebat: «Dar ce relaţii aveţi în Germania?». Se afla totul, nici nu ştiai de unde. Sigur că era trist că te întâlneai cu prietenii acasă şi puneai perna pe telefon, că erai sigură că prin telefon se ascultă. Nu sunt sigură că numai prin telefon se asculta… Şi tot felul de alte lucruri care-ţi urâţeau îngrozitor viaţa. Totuşi, din perioada aia am una dintre cele mai frumoase amintiri. Cred că se întâmpla în ’89, când totul se dădea numai pe buletin, pe listă. La un magazin alimentar de lângă noi «s-au băgat» – cum se zicea pe atunci – pui. Era o aglomeraţie, o coadă îngrozitoare, dar noi aveam copilul mic şi aveam nevoie. Mai profitam de diverse prietenii sau stimă, sau admiraţie din partea unor oameni şi mai făceam rost… Dar atunci era un moment de criză. Şi m-am băgat în bătălia aia de la «Alimentara», că nu pot să-i zic altfel, iar la un moment dat, peste lumea care se înghesuia acolo, a ajuns la mine o garoafă roşie. O doamnă mi-a făcut semn cu mâna, n-o cunosc, dar îi sunt şi astăzi recunoscătoare pentru momentul de frumuseţe şi de solidaritate din acea clipă. Şi-mi mai amintesc o întâmplare la fel de emoţionantă. Jucam o comedie foarte amuzantă, montată de Sanda Manu, «Cavoul de familie». Odată am jucat la Ploieşti – matineu şi seara –, că nu se punea problema să mergem numai pentru un spectacol. Iar după reprezentaţia de seară a venit la cabină, la Mircea Albulescu, un domn şi i-a dat un pachet în dar. Mircea l-a luat, a spus «Mulţumesc!» şi când am ajuns la autocar l-a desfăcut. În el erau un kg de zahăr şi o jumătate de kg de ulei, raţia acelui om pe-o lună… Sunt lucruri care nu se pot uita. Exista o solidaritate în nenorocire absolut incredibilă.”
