CARTEA DE CINEMA Cinefilii care au îndrăgit celebra autobiografie a lui Ingmar Bergman, “Lanterna magică”, apărută şi în română la Editura Meridiane în 1994, s-ar putea să fie puţin dezamăgiţi sau măcar surprinşi de continuarea volumului, lansată la noi cu titlul “Imagini. Viaţa mea în film” şi scoasă recent de Editura Nemira (în traducerea Ioanei Ghişa şi cu o prefaţă de Andrei Gorzo).
Un articol de Ionuţ Mareş|24 februarie 2022
Şi asta pentru că noua carte poate părea mai puţin abisală. Nu mai dăm peste atât de multe observaţii autobiografice şi intelectuale (sau cel puţin nu sub forma unor vorbe de duh citabile), peste atât de multe referinţe la relaţia zbuciumată cu familia şi cu credinţa şi nici măcar peste nesfârşite frământări artistice (iar acolo unde acestea apar, sunt date la foc mic). Adică fix ceea ce a contribuit decisiv la construirea unei legende de cineast canonic permanent chinuit şi care se ia la trântă cu cele mai mari teme, cele despre care nu se poate vorbi decât cu reverenţă.
Gândită iniţial ca o carte-interviu, din care au fost scoase în cele din urmă aproape toate întrebările criticului Lasse Bergström şi în care răspunsurile au fost completate cu numeroase fragmente din jurnalul de creaţie al lui Bergman, “Imagini. Viaţa mea în film” este un volum cerebral, aproape rece. În orice caz, mai puţin apetisant la o lectură grăbită.
Sigur, abundenţa de trimiteri la personaje şi la situaţii din zecile sale de filme te poate frustra dacă nu ai văzut unele titluri sau dacă altele, adică cele mai puţin cunoscute, nu îţi mai sunt proaspete în minte (şi cine s-ar încumeta să îi revadă filmografia înainte de a se apuca de citit?). Însă odată depăşit acest prag – eventuala nemulţumire că multe dintre numele de oameni fictivi sau reali care populează mintea cineastului suedez îţi sunt, de fapt, străine -, cartea se dovedeşte o bună uşă de intrare în laboratorul de idei al lui Bergman. O invitaţie la o incursiune lucidă şi chiar critică într-o filmografie întinsă pe mai multe perioade sociale, politice şi cinematografice.
Regizorul nu îşi discută atât de mult filmele în forma lor finală (deşi are deseori verdicte nemiloase despre ce i-a ieşit), ci geneza sau construcţia lor – de la sursele din care s-au născut scenariile (obsesii, observaţii, experienţe, probleme intime, vise, fantezii, texte literare, mituri) şi cum a rezolvat sau ar fi putut rezolva dramaturgic sau ca mizanscenă unele momente, la diverse dificultăţi sau bucurii de producţie. Aranjarea filmelor nu e cronologică, ci mai degrabă tematică. Iar pe alocuri, adică atunci când contextul familial sau profesional a influenţat lucrul la filme, sunt trasate legături şi cu viaţa sa personală sau cu cealaltă latură a sa publică, de director de teatru.
Marele merit al cărţii, dincolo de revelaţiile pe care le poate oferi în legătură cu interpretarea unuia sau altuia dintre filme (iar asta poate da satisfacţie pasionaţilor de opera sa), este că Bergman îşi deconstruieşte propria aură de autor de cinema care pluteşte doar în sfera ideilor scrise cu majusculă.
Deşi îşi exprimă şi destule satisfacţii, nu se sfieşte să recunoască deschis că unele filme, mai ales de la începutul carierei, au fost simple comenzi comerciale, că altele au fost făcute pentru a-şi mulţumi producătorii şi a-i convinge să-l lase să-şi realizeze proiectele foarte personale şi că unele au fost pur şi simplu ratate.
În urma lecturii, pare a rămâne un mister: Cum se poate ca un proces atât de tehnic şi de meşteşugăresc, atât de dependent de multiple împrejurări de producţie, atât de puţin spectaculos, să ducă la filme atât de tulburătoare şi de nemiloase cu natura umană?
