Se joacă pe scena Naţionalului din Bucureşti “Anonimul veneţian”, spectacol-studiu coordonat de însuşi Ion Caramitru. Doar doi actori – Ilinca Goia şi Ioan Andrei Ionescu, o splendidă ilustraţie muzicală (de Vasile Manta) şi, mai ales, indimenticabilul text al lui Giuseppe Berto (vă este cunoscut, poate, pentru “Il male oscuro”).
Un articol de Andrei Crăciun|18 iunie 2014
„Anonimul venetian” este o piesă de teatru căreia nimic nu-i lipsește. Povestea este simplă, dar puternică: un el și o ea, care încă se iubesc, deși de mult s-au despărțit, un el care moare și o ea care va trăi, o ultimă întâlnire la Veneția, oraș care moare și el de atâtea secole – moare frumos, cu demnitate, sub cupola inevitabililor săi porumbei.
El a fost un despot pentru cei din jur, ea i-a fost supusă, s-a eliberat, și-a refăcut viața cu un altul, unul obscen de bogat.
El nu e bogat, el e sărac, el este un muzician sărac. Muzica este, de altfel, fundamentală pe tot parcursul spectacolului. Muzica Veneției, muzica morții și acea arie a unui Anonim venețian (istoricii muzicii l-au identificat, dar nu e ca și cum ar conta).
Giuseppe Berto nu face greșeli: scriind despre un bărbat murind, face totodată o excelentă demonstrație de supraviețuire – “Anonimul venețian” i-a supraviețuit deja autorului cu treizeci și șase de ani și îi va mai supraviețui cât pe pământ oamenii vor continua să se iubească incurabil și să se despartă absurd.
Ilinca Goia şi Ioan Andrei Ionescu, într-o scenă din „Anonimul venetian“
“Anonimul venețian” este ceea ce eu numesc “un spectacol de replică”. Fluxul și refluxul textului este încântător, decorul Naționalului trebuie, de asemenea, apreciat și – iată – îl apreciez.
Ilinca Goia, învingându-și, înțeleg, vechi suferințe personale, e memorabilă în rol. Ioan Andrei Ionescu devine, pe măsură ce timpul se scurge și personajul său pierde din clepsidră, tot mai bun.
Dar dacă există un Cezar căruia să i se cuvină profunzimea aplauzelor finale, acesta rămâne Giuseppe Berto.
Înțelegerea naturii umane este, la Berto, exactă, deplină – în parte matematică, în parte pictură. Berto e riguros în sondarea acestor chestiuni umane: speranța, iubirea, vina, trădarea, remușcarea, violența, moartea.
Berto pictează din cuvinte adevăruri pe care spectatorul, o dată ieșit din magia sălii de spectacol, nu le poate uita.
În cazul meu, rezistă această replică teribilă care mă tot urmărește, ca o umbră inepuizabilă, de când în acea duminică am ieșit de la Național în noaptea bucureșteană ornată cu orbitoare paiete de lună plină: “Pe Socrate l-a împiedicat nevastă-sa să ajungă Socrate?”.
Răspunsul, atât de evident, era că nu, nu l-a împiedicat. Acesta ar trebui să fie un contraargument care să-i adâncească în deznădejde pe toți cei față de care mă simt atât de solidar – toți ratații lumii.
E, însă, un contraargument fals. Despre nevasta lui Socrate, Xantipa, se știe că era o femeie arțăgoasă, insuportabilă. Au avut împreună trei copii. Niciunul nu l-a moștenit, în inteligență și caracter, pe Socrate.
Foto din spectacolul „Anonimul venetian“ – Tudor Predescu
