INTERVIU Ioana Dragomirescu, programatoarea FFF, vorbeşte despre ediţia din acest an, care va avea loc între 23 septembrie şi 4 octombrie în 11 oraşe.
Un articol de Ionuţ Mareş|20 septembrie 2020
Organizat de Institutul Francez și ajuns la cea de-a 24-a ediție, Festivalul Filmului Francez va avea loc între 23 septembrie și 4 octombrie, la București și la Cluj-Napoca, Timişoara, Iaşi, Arad, Braşov, Brăila, Constanţa, Sfântu Gheorghe, Sibiu și Suceava, cu proiecții atât în interior, cât și în aer liber, cu respectarea strictă a regulilor sanitare.
Într-un interviu pentru Ziarul Metropolis, Ioana Dragomirescu, programatoarea Festivalului Filmului Francez și responsabila de cinematograful Elvire Popesco din capitală, vorbește despre cum a trebuit readaptată ediția din acest an, despre selecție, despre secțiuni și despre deviza „Le film français au feminin”/”Filmul francez la feminin”.
Broșura cu toate informațiile despre filme poate fi consultată aici.
Programul și biletele pentru București (23 septembrie – 2 octombrie) pot fi găsite aici.
Programul pentru fiecare dintre cele 11 orașe poate fi consultat aici.
Ionuț Mareș: Festivalul era programat pentru aprilie. Bănuiesc că erați aproape gata sau foarte avansați cu pregătirile. Ce a însemnat suspendarea lui și ce s-a întâmplat de atunci până acum? Abia recent a apărut și posibilitatea de a face proiecții în săli, lucru care presupun că v-a obligat, încă o dată, să vă reorganizați. Aș vrea să faci un rezumat al acestei perioade.
Ioana Dragomirescu: E adevărat că eram pregătiți pentru aprilie. Pe 1 aprilie trebuia să înceapă festivalul. De câțiva ani deja ne-am mutat în primăvară, pentru că e o perioadă puțin mai liberă. Lucrurile erau foarte avansate. În momentul în care ne-am dat seama că șansele să-l putem ține sunt mici, chiar spre zero, programarea era finalizată, așa că am oprit broșura aproape din print. Ne-am dat seama că trebuie să oprim festivalul și să închidem și sala. Ne-am oprit, și ce am făcut atunci a fost să găsim niște date pentru toamnă, pentru că la cinema Elvira calendarul este plin. Ne-am orientat spre o nouă perioadă în care puteam să ne repoziționăm. Am găsit varianta de sfârșit de septembrie. I-am anunțat pe cei din industrie că nu putem să-l mai ținem și asta a fost tot.
Momentul în care a redevenit imaginabil ca festivalul să se întâmple a fost undeva la mijlocul verii, când am reluat proiecțiile în aer liber la cinema și ne-am gândit să încercăm o variantă doar outdoor. Asta a însemnat că, dintre cele 13 orașe inițial confirmate pentru primăvară, jumătate au căzut fiindcă nu aveau variantă de organizare outdoor și a trebuit să ne mulțumim cu un număr restrâns de orașe. Am așteptat și am tergiversat cât de mult am putut în speranța că situația va evolua și că vom găsi variante de interior sau variante suplimentare de ecrane afară pentru alte orașe. În momentul în care am pus punct și am spus că rămânem doar cu outdoor și avem opt orașe și cu ele mergem – după închirieri, negocieri, găsit soluții tehnnice -, două zile mai târziu prim-ministrul a anunțat că se deschid sălile.
Anunțul ne-a prins după primul comunicat de presă, de la 2 septembrie, când deja se întrevedea că s-ar deschide cinematografele, dar nu aveam metodologia sanitară. Am dat un al doilea comunicat, la câteva zile după. În acele câteva zile am reluat toată programarea, am rediscutat lista de orașe și am adăugat încă trei. În acest moment avem o variantă de festival foarte asemănătoare cu ce facem de obicei. Doar că în acest an avem proiecții în interior și proiecții afară (le marcăm pe flyer cu o mică legendă). Sunt orașe care preferă exteriorul și orașe care au ales să meargă în interior.
Bucureștiul e singurul unde se face o variantă hibrid, proiecții în interior, în sala Elvire Popesco redeschisă, și proiecții afară – a doua proiecție a fiecărei seri e afară, în curte, fiindcă sunt mulți oameni care preferă totuși să vină afară, plus cele patru proiecții din spațiul de pe Calea Victoriei 192A, unde se desfășoară „Cinema sub clar de lună”. Este un loc nou pentru noi, dar ne-am dorit să organizăm proiecţii şi acolo, pentru că sunt mai multe scaune. Aici, afară, la Elvira, avem 50 de locuri. Iar înăuntru acum nu mai putem folosi decât maximum 91. Ne-am dorit să dam șansa cât mai multor spectatori să vadă filmele şi mulţumim celor de la Asociaţia Festivalul de Film Transilvania, care gestionează spaţiul de pe Victoriei 192A, pentru colaborare şi găzduire.
Ceea ce e esenţial pentru noi şi ne bucură cel mai tare e că proiecțiile din festival vor avea loc pe ecrane mari, în interior şi exterior, și că filmele nu vor rula pe laptop sau telefon. Nu era clar dacă vom reuşi, dar ne-a ieșit.
Ai păstrat programul care era în primăvară?
Am păstrat 90% din program. Noi aveam mereu patru secțiuni. Acum nu am mai putut păstra retrospectiva. Anul trecut a fost Claire Simon. Anul acesta voiam să facem o retrospectivă dedicată lui Agnès Varda – se împlinea chiar un an de la dispariția ei în timpul festivalului, se potrivea foarte bine. Ne și gândisem la filme, le cumpărasem, le subtitrasem, dar nu mai aveam spațiu pentru această retrospectivă, fiindcă în aer liber nu poți da decât un film pe seară, maximum două. Nu se pune problema de trei sau patru filme pe zi cum era în cinema. Iar în interior, din cauza acestor reglementări sanitare destul de complexe, numărul proiecțiilor a scăzut. Nu mai putem face, ca pe vremuri, cinci proiecții pe zi în weekend, una după alta. Nu mai era loc pentru aceste filme și am preferat să rămânem pe cinematografia mai recentă, plus câteva titluri mai vechi.
Dar ați păstrat totuși un film de Agnès Varda.
Am păstrat ultimul ei film, „Varda par Agnès” (2019), care e o retrospectivă la persoana întâi a carierei sale.
Asta ar fi o schimbare – renunțarea la retrospectivă. Din câte am văzut, ați renunțat și la competiție sau ați regândit-o.
Da, am regândit-o sub numele Focus tinere talente. E exact același lucru, cu excepția faptului că, dat fiind că la Timișoara şi la Iaşi proiecțiile sunt în aer liber și, prin urmare, sunt mai puține decât de obicei, formatul nostru, adică să păstrăm competiția în întregime în cele patru orașe unde există Institutul Francez (Timișoara, Iași, Cluj și București), nu putea să mai aibă loc. La Iași și la Timișoara suntem limitați la 5-6 proiecții în total, și ar fi însemnat să nu prezentăm decât competiția, ceea ce nu era ok pentru publicul nostru.
Dar la București ați păstrat același număr de filme ca până acum.
Da. Doar că nemaiputând să mergem cu toată competiția în celelalte două orașe menționate, nu era reprezentativ să spunem că avem un vot al publicului. Nu va mai fi o competiție cu un vot al publicului, va fi doar un Focus tinere talente.
Cum ați ajuns la tema ediției din acest an: Filmul francez la feminin?
În fiecare an tema vine într-o anumită măsură organic, prin selecție. Există câteva filme care se impun din start și în jurul lor creezi ceva care să aibă un sens. Nouă ni s-a părut că tema aceasta se potrivește și anului, momentului în care ne aflăm. Ulterior au apărut tot felul de inițiative legate de cinema-ul feminim, sau poate erau în pregătire și doar au devenit publice. Mă gândesc la cineclubul F-Sides și la tot felul de alte mici accente feminine sau feministe în industria autohtonă. Cu unele dintre inițiative chiar ne bucurăm să colaborăm: găzduim o parte din activităţile Rezidenţei de Creaţie FemArt 2020 şi curatoarea cineclubului F-Sides va anima o discuţie înaintea unuia dintre filme.
Noi ne gândisem încă de la începutul anului că vrem să facem o ediție care să pună în valoare femeia ca povestitor și creator. Fără să intrăm într-o zonă foarte militantă, fiindcă nu e stilul festivalului nostru și nu e misiunea noastră să prezentăm o creație foarte nișată, aproape provocatoare. Nu cred că Festivalul Filmului Francez este în zona de festival militant prin ADN-ul lui. Mai degrabă ne-am dorit să avem acest unghi de atac, și anume să prezentăm creația feminină din punct de vedere regizoral în primul rând. Avem un număr mare de femei regizor reprezentate, dar avem și filme regizate de bărbați. Însă în toate este vorba despre povești care au în centru personaje feminine cumva excepționale, indiferent dacă sunt regizate de femei sau de bărbați.
De asemenea, am vrut să punem accentul pe actrițele franceze, atât marile doamne ale cinematografiei franceze, cum ar fi Catherine Deneuve sau Juliette Binoche, cât mai ales acest tânăr val. De fapt, nici măcar nu mai e așa de nou, pentru că sunt actrițe deja de mulți ani prezente în cinema și recompensate. Însă în România sunt încă percepute ca fiind noi pe ecran, fiindcă publicul nu s-a obișnuit cu ele. Oamenii poate au auzit de Adèle Haenel, Anaïs Demoustier sau Adèle Exarchopoulos, dar nu le identifică atât de clar. Și mi se pare esențial ca acest nou val de actrițe să fie pus în valoare.
Prin urmare, vorbim despre regizoare, despre actrițe și despre personaje feminine care conturează selecția. Iar Filmul francez la feminin înseamnă toate acestea pentru noi. Nu înseamnă o programare exclusiv feminină, nu înseamnă un festival care este în opoziție cu cinematografia clasică. Regăsim ceea ce încercăm să facem în fiecare an, și anume să avem această paletă largă de gusturi și de variante cinematografice, de la selecția Cahiers du Cinéma, care este mai nișată, cu lucruri mai greu de descoperit și dedicate poate unui spectator mai avizat, trecând prin filmele cu cel mai mare răsunet la critică şi festivaluri și până la comedii de mare public, care au funcționat foarte bine în box office-ul francez.
Deci selecția este construită în jurul acestui concept.
Exact. Acesta este conceptul, pe care ni l-am dorit și datorită lui Agnès Varda. Simțeam că e momentul să o omagiem într-un fel. Până la urmă am redus puțin omagiul, dar ea a rămas ca far. Mai e și contextul acesta în care se vorbește, pe bună dreptate, din ce în ce mai mult despre o mai mare vizibilitate pentru creația feminină. Nu ne referim la discriminare pozitivă, ci la un cumul de șanse prin care creația feminină să fie mai prezentă și mai vizibilă.
Avantajul este că cinema-ul francez este probabil cel mai avansat din punctul acesta de vedere.
Sigur, n-a fost greu să alegem filme cu acest focus care să fie foarte bune, după părerea noastră. Nici în Franța lucrurile nu sunt perfecte, dar sunt mai avansate decât în România, cu siguranță.
Prin urmare, și Focusul de tinere talente, fosta secțiune competițională, este construit în jurul temei centrale.
Avem patru regizoare și doi regizori. Ne-am axat ca în fiecare an pe filme de debut. Avem cinci filme care sunt prim lungmetraj și un film care este al doilea lungmetraj pentru regizorul lui. Nu sunt neapărat toate povești feminine, dar au în comun faptul că au personaje feminine puternice.
Avem, de exemplu, „Deux” (2019), de Filippo Meneghetti, o poveste de dragoste foarte pudică, între două persoane în vârstă, două doamne. Un film foarte delicat și foarte emoționant, care a avut un parcurs festivalier deosebit și pe care l-am descoperit din întâmplare și m-a impresionat foarte mult. Mi se pare că e o zonă abordată rar – film de dragoste într-un cuplu care nu e heterosexual și, mai ales, nu e la prima tinerețe.
Apoi e un film în tonul momentului, „Alice et le maire” (2019), de Nicolas Pariser. E despre alegerile locale pentru primăria din Lyon, iar Anaïs Demoustier a luat premiul Cesar pentru cea mai bună actriță anul acesta. Un film mai clasic, dar care are meritul și curajul de a fi filozofic, în sensul propriu al cuvântului, pentru că este despre o tânără filozof angajată la primăria Lyonului pentru a-i insufla idei noi primarului. E un film în care lucrurile se întâmplă foarte mult în câmpul mental și mi se pare că vedem asta din ce în ce mai rar, filme care își permit un scenariu atât de mult bazat pe discuții, pe schimburi de idei care merg în profunzimea lucrurilor. Până la urmă, e un curaj să faci așa ceva și să nu încerci să infuzezi cu acțiune fiecare scenă.
În rest, am pus accentul pe filme create de femei. Mi s-a părut foarte important să dăm această șansă punctului de vedere feminin asupra unor subiecte care, până la urmă, pot fi tratate de oricine.
„Revenir” (2019), de Jessica Palud și cu Niels Schneider și Adèle Exarchopoulos în rolurile principale, este o dramă care se întâmplă în mediul rural francez și care a fost recompensată cu premiul pentru cel mai bun scenariu în secțiunea Orizzonti de la Veneția. Mai avem „Mais vous êtes fous” (2019), un film de Audrey Diwan, care este o scenaristă destul de cunoscută în Franța, dar care acum debutează în regie.
Și două filme care pot fi apropiate prin faptul că sunt realizate de regizoare franceze cu origini în afara ţării. Adică Manele Labidi, care a regizat „Un divan à Tunis” (2019), cu Golshifteh Farahani – un film care se întâmplă în Tunisia și care urmărește o protagonistă de origine tunisiană ce a trăit în Franța. E o comedie care a funcționat foarte bine la public în Franța. Deși e un film de debut și cu un subiect mai puţin comun, mi se pare deosebit ce a reușit să realizeze Manele Labidi.
Celălalt e „Tu mérites un amour” (2019), de Hafsia Herzi, care este cunoscută ca actriță din filmele lui Abdellatif Kechiche. Ea a trecut pentru prima dată în spatele camerei în acest film foarte personal pe care l-a produs, l-a scris, l-a regizat și în care joacă și rolul principal. Este despre iubirea la tinerețe și dezamăgirile ei. A fost anul trecut la Cannes, în La Semaine de la Critique.
Secțiunea Panorama filmelor anului aduce atât titluri care au avut succes la public, cât și titluri apreciate în festivaluri, ale unor autori consacrați.
Exact. Cinematografia franceză e bogată și oferta e foarte mare, așa că trebuie să alegi. Ne-am ghidat după acest fir roșu al filmului francez la feminin. „Portrait de la jeune fille en feu” (2019), de Céline Sciamma, era inconturnabil. Apoi am ales „La bonne épouse” (2020), de Martin Provost, care este o comedie ironică la adresa imaginii de soție perfectă. Poate părea puțin condescendent inițial și poate nu îți dai seama de ironie, dar pe parcurs ea devine foarte clară. Este despre o școală de menajere din Alsacia de la sfârșitul anilor `60, deci coincide cumva cu Mai `68 și acele momente revoluționare care au marcat istoria feminismului și a luptei femeilor pentru drepturi egale. Urmărește într-un limbaj pentru publicul larg, foarte ușor de înțeles, bascularea unor personaje din condiția de menajeră perfectă și femeie de casă care nu ridică privirea la altă mentalitate.
Am mai adăugat, bineînțeles, „Varda par Agnès” (2019), de Agnès Varda, pe care l-am programat la București la finalul festivalului, ca un omagiu adus marii cineaste. Pentru noi era important să îl prezentăm în premieră în România, pentru că e expunerea parcursului ei la persoana întâi și, din acest punct de vedere, e un film-document pentru ceea ce înseamnă cinematografia franceză feminină.
Vom mai aduce câteva filme care ne-au plăcut, fără să fie neapărat impuse de context. Este vorba de filmul de deschidere „Proxima” (2019), de Alice Winocour și cu Eva Green, care pe mine m-a impresionat ca poveste. Mi se pare un mix neașteptat pentru cinematografia franceză, un film aproape de aventură și cu un subiect tratat foarte rar – lumea spațiului. Eva Green este o astronaută care urmează să părăsească Pământul pentru o misiune foarte lungă și care se luptă, pe de o parte, cu dominația masculină în mediul în care ea evoluează și, pe de altă parte ea, cu faptul că este mamă și se va despărți pentru un an de fetița ei. Este o dinamică între maternitate și o carieră atipică și foarte periculoasă. E un film curajos și care nu cade în lacrimiogen niciodată.
La fel și „Camille” (2019), de Boris Lojkine. Nu este neaparat unul din marile filme ale anului în termeni de box office, dar mi-a plăcut foarte mult. Are la bază un caz real și este despre o tânără jurnalistă, Camille Lepage se numea, care a mers să acopere conflicitele din războiul civil din Africa Centrală din 2013-2014 și a fost ucisă acolo. Povestea e foarte bună, iar rolul făcut de Nina Meurisse mi se pare excelent. O poveste atipică despre o femeie care își ia viața în mâini și intră într-o zonă în care mulți bărbați nu ar îndrăzni să meargă și despre faptul că dedicarea și curajul nu au gen, sunt umane și universale.
Ca de obicei, avem și un film pentru copii, animația „Dilili à Paris” (2018), de Michel Ocelot, cu o tânără eroină care se plimbă prin Parisul începutului de secol 20 și are tot felul de aventuri. Am reușit să găsim și în secțiunea de copii o fetiță ca personaj principal.
Bănuiesc că secțiunea realizată împreună cu revista Cahiers du Cinéma, Vive les insoumuses!, a fost gândită înainte să apară schimbarea de redacție la ei, în primăvară.
Sunt patru lungmetraje și un calup de scurtmetraje. Am montat programul împreună cu criticul Joachim Lepastier la începutul anului, când nu se putea prevedea nimic din ce urma să se întâmple, nici pe partea de epidemie, nici în privința schimbărilor de la Cahiers du Cinéma. Aceste lucruri ne-au prins cu selecția terminată și am decis că o vom păstra. Și am găsit o formulă administrativă pentru a continua parteneriatul şi a putea folosi în continuare numele și logoul.
Tema a fost aleasă, bineînțeles, în funcție de tema generală a festivalului. Dar filmul care a dat tonul ar fi „Delphine et Carole, insoumuses” (2019), de Callisto McNulty. E un documentar despre primele încercări de film făcute de femei la sfârșitul anilor `60 și începutul anilor `70, când în Franța erau mișcări de protest masive. Actrița Delphine Seyrig și regizoarea Carole Roussopoulos erau prietene foarte bune și și-au propus să filmeze aceste manifestații cu camera pe umăr, într-un mod care acum e curent, dar pe atunci nu era. Ele trăgaeu un semnal de alarmă și spuneau că este important ca femeile să se filmeze pe ele însele. Să își spună punctul de vedere nefiltrat printr-o perspectivă masculină, pentru că nu întotdeauna această perspectivă poate să încapsuleze tot ce vor ele să spună sau modul în care vor să o spună. În titlu e folosit un joc de cuvinte între „muză” și „nesupusă” – „insoumuses”.
Joachim Lepastier a propus – și noi am îmbrățișat ideea cu entuziasm – să aducem un omagiu acestor revoluționare. E vorba de o secțiune 100% feminină, doar cu filme ale unor realizatoare și cu povești al căror fir conductor este că personajele cumva s-au poziționat contra canoanelor vremii lor. Indiferent dacă este vorba de trecut sau de Parisul zilelor noastre, ca în „Jeune femme” (2017), de Léonor Serraille.
Ne-am gândit că s-ar potrivi foarte bine și „La fiancée du pirate” (1969), de Nelly Kaplan și cu Bernadette Lafont. Prezintă un personaj din lumea rurală care ia societatea în răspăr și se opune unor lucruri care la acea vremea erau de la sine înțelese: femeia stă acasă, nu poate să aibă un venit, etc. „Tout ce qu’il me reste de la révolution” (2018) este un film mai puțin cunoscut, realizat de Judith Davis, care joacă și rolul principal, despre mișcarea revoluționară din `68 din Franța și despre moștenirea lăsată generației următoare. Despre copiii acestor revoluționari, care în Franța erau foarte angajați, foarte de stânga, foarte vocali, și despre ce mai au ei de făcut, ce luptă mai au de dus ca să se ridice la înălțimea idealurilor părinților.
Și ar mai fi calupul de scurtmetraje, care completează într-un mod fericit selecția. Este vorba despre 13 scurtmetraje realizate de Alice Guy. Ea a fost prima realizatoare de film din istorie. Întâmplarea face că era din Franța. Lucra ca secretară în studiourile Gaumont și l-a rugat pe șeful ei să o lase să își încerce puțin mâna. El i-a spus: Ok, dar doar în pauza de masă. Așa că, în pauza de masă, Alice Guy a început să regizeze având la dispoziție platourile de filmare de la Gaumont, iar creațiile ei au devenit extrem de populare. Ulterior a emigrat în SUA și a continuat și acolo, până când, după Primul Război Mondial, ușile s-au închis pentru ea și efectiv nu a mai găsit contracte.
Dar aceste scurtmetraje, care au fost filmate în primul deceniu al secolului 20, sunt mărturia talentului și inventivității pe care le avea. Încerca niște lucruri noi, inclusiv din punct de vedere tehnic. Și a fost prima care le-a reușit. Am reușit să găsim copii restaurate ale filmelor și le vom prezenta în patru calupuri înaintea proiecțiilor de lungmetraj din secțiunea Cahiers du Cinéma.
Ce se va întâmpla în privința invitaților?
Din păcate, pentru prima dată, anul acesta nu vom avea realizatori prezenți fizic. Înainte încercam să aducem cât mai mulți. Acum nu se prea pune problema, pentru că riscurile sunt prea mari și oricând poate să se întâmple o nouă schimbare de lege. O să încercăm să îi avem pe unii dintre ei prin discuții online sau prin mici intervenții video filmate înainte, în care măcar să salute publicul. Avantajul ar fi că le putem trimite și în restul orașelor, nu doar la București, pentru că avem această dimensiune națională.