Ion Țuculescu este pictorul care a învăţat singur să picteze studiind tablouri, obiecte create de meşteri populari, răniţi de război, ţărănci care muncesc la câmp şi atâtea alte fiinţe şi lucruri demne de a fi descoperite.
Un articol de Monica Andronescu|8 octombrie 2022
La 19 mai 1910 familiei Țuculescu din Craiova i s-a născut un fiu, care a primit numele Ion. Numele lui a ajuns să însemne ceva în arta românească mult mai târziu, iar rezonanţa a luat amploare mai ales după ce s-a stins din viaţă.
În albumul „Ion Țuculescu” publicat în 1972, la zece ani de la moartea pictorului, A. E. Baconsky scria despre descoperirea târzie, dar nu tardivă, a operei plastice create de un om de știință de o valoare recunoscută: „Din păcate pentru noi toți – poate în primul rând pentru cei ce-l cunoscuseră, în timpul vieții numele lui Ion Țuculescu n-a depășit surâsul de admirație flască și dacă nu s-a auzit niciun strigăt e cu atât mai trist pentru cei ce, dându-și seama de pe atunci că se află în prezența unui mare artist, n-au fost capabili să-l articuleze. Unde? Indiferent. Fie și în cea mai obscură cafenea, unde-și exhibă invidia și neputința geniile de coterie”.
Medic și biolog, autor al unei strălucite teze de doctorat, Ion Țuculescu a avut prima expoziție personală la Ateneul Român în 1938, când era încă student la Facultatea de Medicină.
Până în 1962, când s-a stins din viață, a căutat forme pentru conținuturile spirituale de care era aproape, ca ființă singulară, dar și ca parte a identității românești. În fata microscopului, a pacientului sau a șevaletului, Ion Țuculescu, pe care Petru Comarnescu îl considera un pictor de temperament, a dorit să vadă dincolo de vizibil. Dincolo de suferință, pe care a cunoscut-o îndeaproape în anii de război în care a fost medic militar, se întâmplă de multe ori să fie, paradoxal, bucuria. „Am vrut să las oamenilor o operă plină de dragoste de viață – am vrut să calc peste toate tristețile, peste toate neliniștile sufletului meu, dar n-am putut. […] Ce aș putea spune oamenilor pentru a-i convinge că viața e frumoasă, veselă și fericită? Ca să fiu sincer, în viața de toate zilele nu mai pot trăi fericirea. Nu mai trăiesc decât în artă, în pictură și mai ales în muzică”, spune pictorul într-una din puținele mărturii consemnate ale artistului descoperit atât de târziu, incluse în numărul 8 din „Contemporanul”, care i-a dedicat pagini speciale la câțiva ani de la moartea sa. Pictura lui invocă puternice prezențe invizibile, ceea ce se vede în tablouri creând întotdeauna o prezență invizibilă.
Iubitor al culturii populare și al artei primitive, artistul s-a arătat adept al unui expresionism pe care Petru Comarnescu îl explica astfel: „În genere, Ion Țuculescu s-a situat în starea de spirit și în felul de a crea al expresioniștilor, fiind la opusul clasicismului. Este expresionist prin predominarea pasiunii și temperamentului asupra valorilor obiective ale realității, prin accentul pus pe izbucnirile forței sale psihice sau ale lirismului, sau prin orientarea către temele dramatice și obsesive, către ceea ce este tainic, straniu, fantastic, către teluric și totemic”.
Cromatica puternică pe care a folosit-o încă de la început, învățând de la Van Gogh și Gauguin, pe de o parte, și, pe de altă parte, de la scoarțele oltenești, ceramica populară și pictura românească pe sticlă, vine din mișcările esențiale ale vieții, pictate de o conștiință modernă capabilă să demonstreze universalitatea, atemporalitatea și fecunditatea culturii populare. Credințele, superstițiile și simbolurile ei specifice, de la sufletul-pasăre la simbolistica fluturelui, de la sensurile elementelor naturii la semnificațiile interiorului rural, sunt reprezentate modern, în compoziții elaborate. Stilistica inovatoare reinventează liric arta populară, în tablouri ca „Noapte la Ștefănești”, „Câmp cu margarete”, „Fluturi”, „Femei la seceriș”, „Basm vechi”, „Troița”, „Interior țărănesc”, „Hora la pădure”, „Cimitir”, „Compoziție cu păpuși”, „Drama folclorică”, „Triplu autoportret” etc. Criticii de artă au numit această opțiune „neoprimitivism”. În 1967, când și-a publicat studiul despre Ion Țuculescu, Petru Comarnescu comenta astfel: „A făcut pictură «primitivă» cu mijloace foarte moderne, iar mijloacele acestea le-a pus în serviciul problemelor sale, al vechii stilistici și al vechii spiritualități folclorice. La rândul ei, stilistica populară și-a dovedit încă o dată – prin interpretările și valorificările artistului – capacitatea de a deveni modernă”
Ce credea pictorul însuși despre tablourile sale? Că seninătatea atemporală pe care o degaja e departe de misterul la care a vrut să ajungă, că cenzura rațiunii orientează pensula altfel decât ar fi mișcat-o imaginația singură. În cartea de impresii pentru vizitatori, deschisă cu ocazia expoziției din 1956, ținută chiar în casa lui de pe strada Lizeanu din București, Ion Țuculescu nota: „Mă dumiresc acum, privind ce am făcut, că am vrut să pictez scoarțe românești, dar a ieșit o lume ciudată de existențe umane simplificate – păsări și fluturi, tot așa de stranii. Sensuri neliniștitoare se desprind din privirile ochilor negri, scufundați într-un ocean oranj, ori din capetele suprapuse. Rațiunea a dirijat o pictură senină – senină ca scoarțele românești. Pictorul secret din mine a visat la altceva – la misterul cosmic”.
Douăzeci de ani participase la expoziții colective, expusese de două ori la Salonul Oficial și avusese destule expoziții personale la Ateneu. În 1942, „Portul Pireu” și „Peisaj din Grecia”, lucrări pe care le pictase după mai multe călătorii, merseseră la Bienala de la Veneția. Spirit modern și deschis, care nu pune știința în opoziție ireconciliabilă cu arta, Ion Țuculescu își împărțise existența între cariera științifică (biolog-cercetător la Academia Română, apoi șef de lucrări la Spitalul Brâncovenesc din București) și cea artistică.
Pasiunea pictorului pentru arta arhaică se intensificase după 1947, concretizându-se într-o serie de tablouri din așa-numita perioadă totemică: „Totem sub copac”, „Totem solar”, „Vieți multiple”, „Accente negre”, „Metamorfoza”, „Ochi călători”, „Ochi verzi” s.a. Se vede aici dorința de a pătrunde în straturile de profunzime ale spiritualității și ale artei. „Țuculescu a voit să uite de arta noastră cultă, ca și de unele învățăminte ale artei occidentale, explorând cele mai vechi zăcăminte folclorice ale culturii noastre, spre a retrăi datele vieții primitiv-patriarhale, în vederea unei picturi care să treacă în forme adecvate rămășițele sau amintirile străvechii spiritualități”, scria Petru Comarnescu. „Misterul divin”, obiectul mărturisit al căutării, a fost și obiectul acestei serii de picturi, parcă dominată de obsesia ochiului, a cărui simbolistică ocupa pagini bune de dicționar, variind de la un spațiu la altul și de la o epocă la alta. Forțe magice, oameni sub formă de vase-figurine, stâlpi ai morților și duhuri întruchipate se întâlnesc în tablouri cărora nici o culoare nu le este străină.
Cromatica foarte bogată se păstrează și în pânzele pictate în ultimii doi ani de viață, mai aproape de arta abstractă. Cât despre „Testamentul meu plastic” și „Ultimul tablou”, ultimele lucrări ale pictorului, care n-a mai apucat să picteze ciclul din viața rurală pe care-l plănuia, ele definitivează o opțiune și vor aștepta mereu interpretări. Acestea ar putea ține seama și de o mărturisire a soției artistului, care a povestit cum, obligat de medici să se interneze, Ion Țuculescu le-a cerut trei zile ca să-și facă testamentul: „Nimeni nu știa la ce se referă. A lucrat cele trei zile, a pictat o pânză de 3 metri pe 1,40 metri, pe care a intitulat-o «Testamentul meu plastic». E o pânză teribilă. Înfățișează lupta dintre bine și rău. În ultima treime însă, răul e încercuit, alungit și binele iese triumfător”.
Ion Țuculescu, despre care unii critici de artă susțin entuziasmați că a făcut pentru arta populară românească nu mai puțin decât a făcut celebrul Constantin Brâncuși, s-a stins la 27 iulie 1962. A fost înhumat în cavoul familiei Galaction, din cimitirul Cernica. Patru ani mai târziu, nu mai puțin de 80 de tablouri ale sale au reprezentat România la Bienala de la Veneția. Iar scoarțele oltenești și cele câteva tablouri de Luchian și Petrașcu strânse în casa din strada Lizeanu s-au risipit, ca și fotografiile în care îl putem vedea pe pictor.
