Ion Valjan: dramaturgul condamnat pentru „înaltă trădare”, mort într-o închisoare comunistă
https://www.ziarulmetropolis.ro/ion-valjan-dramaturgul-condamnat-pentru-inalta-tradare-mort-intr-o-inchisoare-comunista/

A rămas în istoria justiţiei române, pentru pledoariile în procesele din interbelic, devenite azi cărţi, iar în istoria teatrului românesc pentru comediile pe care le-a scris.

Un articol de Monica Andrei|13 Ianuarie 2017

Arestat la 70 de ani, condamnat pentru „spionaj și înaltă trădare”, după ce a trecut prin șase închisori comuniste, paralizat, fără îngrijiri medicale, Ion Valjan și-a găsit demn sfârșitul.

A învins adversari de temut cu experiență la bară și a urcat pas cu pas treptele excelând în meseriile: avocat, procuror, judecător. Strălucitul avocat și renumit penalist care a redactat Legea asanării agricole, fostul director al Teatrului Național (1923-1924) și al teatrelor (1923-1926), care a elaborat Legea teatrelor din 1926 (Legea Valjan), trecuse de 60 de ani, când și-a citit prima dată memoriile la cenaclul lui Eugen Lovinescu.Parcă-l văd, imprimat pe retină: voinic, în puterea vârstei, cu cap mărișor, compus din rotunjimi, cu umerii obrajilor proeminenți, de mongoloid, cu un larg surâs. Era un bărbat plin de farmec prin naturalețe și vioiciune intelectuală. Auditoriul în unanimitate sublinia latura meșteșugită a autorului cu râsete nestăpânite, iar la final, cu toată gama elogiilor. A fost un succes marcant al duminicilor lovinesciene, povestește Șerban Cioculescu în ale sale „Amintiri”.

Primul fior al dragostei, studenția, primul proces

Povestea vieții lui Ion Al. Vasilescu a început în 14 decembrie 1881, într-un cătun de pe lângă Chilia, într-o familie de olteni cu 16 copii din care au trăit doar 8. Din cauza tatălui său, funcționar la vamă, căruia reglementările oficiale nu-i permiteau să stea mai mult de doi ani într-un oraș, băiatul urmează școala primară și liceul în mai multe localități. Avea 13 ani când vede primul spectacol de teatru la Călărași, într-o grădină de vară și pleacă acasă cu gândurile pline de intonații, mișcări, gesturi. Urmează liceul la Brăila, este coleg de bancă cu poetul Panait Cerna, trăiește primii fiori ai dragostei. În cămară, fără declarații poetice și luna pe cer ca-n basme, lângă o cloșcă pe ouă, și multe detalii intime, face dragoste prima dată, cu croitoreasa casei. Apoi toată vara au făcut naveta de la unul la altul, ocupați” cu albiturile…

Bonomul jovial și talentat în 1900 pleacă la Iași, orașul teiului lui Eminescu, al Junimii, „Convorbirilor Literare” și Academiei Mihăilene, se înscrie la Universitate, la Drept, Litere și Conservatorul de Artă Dramatică, în ciuda tatălui său care tuna și fulgera „să-ți iese din cap c-o să te faci măscărici”, adică actor. Trăiește într-un climat de intelectualitate superioară, literatura, muzica, teatrul, muzeele și tratatele de drept au contribuit la formarea lui culturală. Absolvă strălucit Dreptul, iar, în 1904 se mută la București, închiriază o cameră mobilată, pledează în primul proces. Un țigan gelos a tras cu un revolver ruginit în florăreasa lui. Își începe cariera de avocat invocând iubirile din literatură, gelozia care a dominat oameni celebri și a smuls coroane de pe capul regilor. Procurorul îl privește cruciș, grefierul e luminat la față, curtea de jurați rostește achitarea. Țiganul, salvat de pușcărie, îi oferă din buzunarul răpănos o sută de lei. Devine apărător din oficiu în toate procesele penale spre disperarea tuturor procurorilor. Tache Protopopescu, prieten cu tatăl său, îl numește avocat la Creditul Rural. Jumătate de an pune sechestre prin țară. Un sechestrat îi prezintă fata de 17 ani, bună de măritat, care știa să măture și să-și facă singură patul, să prepare lapte de pasăre și clătite. Când sărăcia intră pe ușă, dragostea iese pe geam, spune o zicală românească. Valjan n-avea nici bani și la însurătoare nu-i stătea capul.

Din patul blondei nurlie, la tribunal, la teatru, apoi la Gambrinus

Tache Protopopescu îl plătește cu 1500 lei. Se mută la Marghiolița Basarabescu, într-o cameră luminosă, își comandă trei costume noi și mănâncă boierește la Capșa: creier cu ciuperci, salată de gâturi de raci, cegă cu sos ravigot, și ruladă de caimac. În vecinătatea coanei Marghiolița locuia o blondă nurlie și cu un vino-ncoace” magnetic, întreținută de un arendaș însurat. Fata începuse Conservatorul, că se visa profesoară, dar amantul a vrut să-i cânte doar lui. Cu sufletul liniștit și portofelul în siguranță, că-i dădea Mișu de toate, Ion Valjan ajunge în patul și la cina ei, cu icre negre, șuncă de Praga și vinuri alese. Într-o noapte, în pat cu blonda, apare Mișu la ușă.Cu spaimă m-a fugărit în salon, cu boarfele în brațe, melonul pe un ochi. Stau într-un picior, îmi pierd echilibrul, ating pianul deschis care zbârnăie, o voce tunătoare: cine-i acolo? Pe pian e bustul lui Beethoven. Îmi fac planul, dacă intră și sare la mine, îl plesnesc cu bustul. Îmi trece prin minte Curtea de Juri, (…) și mă gândesc cu duioșie la tinerețea mea compromisă și ascult cu urechea ciulită. (…)Din dormitor zgomote cordiale, oftaturi și gemete, apoi un sforăit adânc de răsună casa. În picioarele goale, cu degetul pe buze, deschide ușa blonda mea protectoare, trec prin raza sforăitului dârdâind serios, și răsuflu în stradă adânc. Ajung în odaia mea, mă năpădesc gândurile. Dacă intra în salon și începea bătaia? Dacă ajungeam la secție în timpul nopții? Dacă i se trăgea moartea din Beethoven? Amândoi cu poza în Universul. Îl făceam de râs pe tata. Oare pe el l-ar fi iertat nevasta?

Omul tolerant și politicos în relațiile cotidiene avea o cultură de formație enciclopedică, intra în tribunal să audieze modelele de elocință juridică din secolul al XIX-lea: Take Ionescu, Toma Stelian, Alexandru Djuvara, Barbu Delavrancea, Danielopol și mulți alții. E o epocă unică în care pledoariile lor sunt lecții splendide de drept civil sau biblioteci complete de drept penal. Apoi, aleargă la teatru, vede actori care „mâncau pâine cu teatru” de dragul gloriei eterne: Agatha Bârsescu, Aristița Romanescu, Nottara, Petre Liciu, Maria Ciucurencu. Serile și le petrece la Gambrinus, la un vin bun, pe lângă actori, gazetari, pictori, amatori.

Doctoratul la Paris și numirea în magistratură

La 23 de ani, se însoară, pleacă la Paris cu nevasta, ca să se înscrie la doctorat, unde i-a avut ca profesori pe marii doctrinari ai jurisprudenței franceze, cu erudiția lor înfricoșătoare. La acea vreme, Franța era prima bară, în Europa, iar românii deveneau membrii unui Barou cotat cam al doilea, după cel francez. Se instalează la pensiunea doamnei Barozzi, în Cartierul Latin. Își susține doctoratul în Drept, se întoarce în țară, cu un membru în plus în familie. Cu diploma în dosar, fără relații și mult curaj, bate sincer la ușa ministrului Justiției, cere audiență, pentru un loc de muncă. E numit de către Toma Stelian în magistratură, succesiv, ca ajutor de judecător de ocol la București, substitut de procuror la Pitești, judecător de instrucție la tribunalul Ilfov. Mă uit în oglindă. N-am nici mustăți. O figură candidă, feciorelnică, un june neisprăvit. Mă gândesc serios să folosesc pomada italiană.”

O bătaie cu flori, nu ca la Șosea, ci ca la mahala. Niculescu a expediat în capul lui Ionescu o mușcată în ghiveci. Valjan pledează, câștigă procesul. Urmează proces după proces, rechizitoriile fac vâlvă. Toma Stelian primește rapoarte bune, îl numește procuror la Tribunalul Argeș, apoi procuror pe județ. Trăiește zile de adevărate spectacole. Cercetează: delicte, crime, sinucideri, accidente, incendii, violuri. După un an, este numit judecător de instrucție la Tribunalul Ilfov, secția comercială. „Justiția trebuie să rămână justiție. De influența oamenilor politici vă apăr eu, tuna Stelian când se prezinta unul din cei patru judecători de instrucție în audiență.” I-au crescut mustățile, faima de mare avocat, procuror, apoi de judecător.

Dosare, legi și primul succes în teatru

În zilele libere uită de dosarele cu povești și file seci din tribunal, ca să asculte frunzele vii ale teiului, la vestitele mese și o cobză, printre amici, sau la etajul patru, în cabinet, la un pahar discută despre cum se îmbracă Toma Stelian, cum își trimite cămășile la spălătoriile din Londra. „Nu ne scapă nimic. Activitatea magistraților, intrigile din teatru, ora politică.”

Trăiește intens între tribunal și teatru. Viața lui e sufocată de dosare, texte de lege, aliniate, jurisprudență, ordonanțe. Irezistibila vocație pentru scris explodează. Scrie comedia Ce știa satul”, cu subiect din realitate. Davila îi pune în scenă piesa la Teatrul Modern. Succesul colosal cheamă la rampă autorul. Cum să ies pe scenă? Sunt judecător de instrucție. Poate aici sunt informatorii, martorii, inculpații mei. Mi-e teamă să nu-și schimbe Toma Stelian părerea despre mine.” Din Vasilescu Al. Jean, cum îl chema, Davila trece pe afiș Valjan. Așa a rămas pe viață pentru prieteni și publicul de teatru. Apare ca „autor anonim al comediei” în „Rampa”, iar în „Flacăra”, Petre Locusteanu îi scria lui C. Banu: „Domnule judecător de instrucție, o frunză de laur a căzut pe roba dumitale. De ce te sperii?… De ce te scuturi?”.

O zi din viața lui Valjan

Fiica sa, Rodica Focșa, povestește cum ziua tatălui ei începea la 7 dimineața, zăbovea jumătate de oră pe marginea patului, apoi alerga la tribunal, cu o grămadă de secretari după el, până la 70 de ani, când a fost arestat. „Aceasta-i lumea mea. Să vorbesc, să conving, să animez, să susțin prin puterea verbului dreptatea unei cauze. Am adversari de temut, cu experiență la bară”, spunea adesea. La prânz venea acasă, iar la dejun afla ce năzbâtii au făcut cei șase copii. După masă urma o siestă în biroul său, unde ațipea în fotoliul înalt cu tichia gri pe creștet.Se trezea când apăreau secretarii, dactilografa, clienții pentru audierea dosarelor. Seara se încheia târziu, cu două cafele mari în față, când lucra la piesele de teatru. Avea o enormă putere de muncă care-l făcea să regrete că ziua are doar 24 de ore. Uneori, cânta la pian sau asculta la patefon opera italiană.

Plecarea din magistratură, pledoarii care au devenit cărți și emisiuni radio

A pledat în toate procesele despre crimele celebre care au făcut epocă în interbelic. A fost și avocatul cauzelor nobile. Atunci când clientul era sărac, pleda gratuit. Timid, miop, emotiv își începea pledoaria cu voce stinsă, câștiga audiența publicului a juraților, se înflăcăra, lăsând liber jocul efectelor de retorică, ca un actor. „Pledoariile lui au intrat în patrimoniul elocinței judiciare românești”, scria avocatul și prof. univ .dr. Doru Cosma în Ziua” din aprilie 1996, au devenit cărți. „Confesiuni asupra carierei”, aflate acum în arhiva SRR, sunt emisiunile sale în 1942 de la radio. Un furt de bijuterii, numeroase crime pasionale, procesul Sotiriu-Cretzulescu, Gică Mic, sunt câteva din procesele ale căror pledoarii au fost publicate.

Lucrează ca judecător patru ani, apoi pleacă din magistratură și rămâne ca avocat de stat. „Când am plecat din magistratură, mi-am zis că voi fi liber și nu voi avea nevoie să cer concediu unui șef. De o mie de ori mai sclav ca niciodată. Sunt prizonierul clientelei, al termenelor, al condicii, al succesului. Abia respir. Sunt prins în vârtejul meseriei, încât nu mai știu când trece timpul. Trebuie un mare eveniment să cutremure lumea pentru a pătrunde în odaia mea de lucru, unde sunt copleșit de acte și dosare.”

O sentință nedreaptă, încarcerat în șase penitenciare

În teatru, la bară, la tribuna parlamentului, în întâlnirile politice sau literare, replicile tăioase pline de umor i-au creat o adevărată aură. Era cunoscut ca mare avocat, apoi i-a crescut faima de autor dramatic, iar azi cea de memorialist. Avea vârsta unui bunic patriarhal înconjurat de nepoți când a cunoscut umilințele și mizeria închisorilor comuniste pe nedrept. Memoriile pe care apucase să le scrie, prin 1948 se opresc în decembrie 1918, după ce poliția sovietică l-a arestat pentru spionaj, pe fiul său absolvent la Oxford.

În noaptea de 5 spre 6 iulie 1950, Ion Valjan a fost arestat și dus la Securitate. Anchetat un an pentru spionaj și înaltă trădare”, trece prin rechizitorii grotești, audieri dese, obligat să-și recunoască „vina”. Trecuse de 70 de ani, când a fost condamnat la 15 ani de muncă silnică, prin sentința penală nr. 1170 din 13 august 1951 a Tribunalului Militar București. De la M.A.I este încarcerat la Jilava, apoi Aiud, Ocnele Mari, revine la Jilava, apoi la Văcărești. I se confiscă averea, iar nevasta gonită din casă, cu cei șase copii, lăsată fără venit.

A făcut pușcărie cu eseistul și istoricul Adrian Marino, laureat al premiului Herder, în 1985, care spunea că Valjan era cel mai simpatic autor, își juca piesele cu real talent, seară de seară, povestea amintiri din tinerețe, de la Brăila”. A stat în celulă cu prozatorul Ion Lazu care-l descria pe dramaturg ca o bogăție de om, o enciclopedie vie, pe care cei din jur îl ascultau în pierdere de sine”. Generalul Ioan T. Ionescu l-a cunoscut în închisoarea de la Aiud: „Valjan a rămas același care a fost în libertate, cu o frumoasă demnitate, același om de caracter. Îl lăsasem în pușcărie cu o sănătate precară, avea mâinile și picioarele anchilozate. Eu îi făceam masaj și exerciții de gimnastică de două ori pe zi. Ne-a întreținut moralul cu frumoasele lui povestiri”.

„L-am ajutat la dramatica situație de deținut paralizat, cu afecțiune și devotament; își mulțumea mereu și considera prezența mea ca un dar al providenței. Într-o zi sumbră un gardian a strigat: Jinga, fă-ți bagajul. Valjan a explodat într-un strigăt sfâșietor. Am plecat. După câteva săptămâni a murit. (economistul Victor Jinga).

Bolnav, fără îngrijiri medicale, cu teatru în gând: „Revista Pitești…’59”

Cu Ioan Ioanid s-a întâlnit în închisoarea de la Pitești, cel care a scris „Închisoarea mea cea de toate zilele” unde își amintește cum au făcut împreună, în 1958 în secret, spectacolul „Revista Pitești…’59”, pregătit pentru 40 de deținuți, cu fraze muzicale inspirate din viața de celulă. Era bolnav, avea ciroză și hidropizie, brațele și mâinile îi erau umflate, anchilozate și nu primea îngijiri medicale. Zile întregi am semnalat cazul lui Valjan fiecărui gardian sau ofițer, cerându-le asistență medicală pentru bolnav. Ni se răspundea cu promisiuni. Nu mai putea umbla, se sufoca, din cauza apei adunate în burtă, avea nevoie de puncții repetate. Cu fața buhăită, pleoapele umflate, că nu i se mai vedeau ochii, cărat în ultima clipă la penitenciarul spital Văcărești, își dă duhul acolo. Păstrez în amintire privirea lui poznașă, când, la Revista Pitești…’59, ne adresase răvașele de Anul Nou!”

Avocatul iubit de o lume întreagă, care a inspirat personaje de roman lui Camil Petrescu, Liviu Rebreanu, Eugen Lovinescu, căruia Arghezi îi dedicase un Medalion”, se stinge din viață în 29 aprilie 1960, în închisoarea Văcărești, după 10 ani de pușcărie. Numai piele și os, aruncat într-o ladă, îngropat în cimitirul penitenciarului, fără cruce, doar cu o plăcuță de lemn cu număr, pe mormânt. Soția lui a fost înștiințată după o lună de la deces. Când familia s-a adunat la penitenciar la slujba de pomenire, toate lacrimile fuseseră vărsate.În acea adunare de statui, îmi stăpâneam impulsul violent de a scurma pământul cu mâinile goale, de a scoate din mica ladă – în care zăcea el, spuse preotul- de-a o strânge la piept ca să-l încălzesc (nepoata Micaela Gulea). În 1961 se obține aprobarea reînhumării sale la cimitirul Bellu, în cavoul familiei.

După 50 de ani de la condamnarea pe nedrept…

Vasilescu Al. Jean zis I. Valjan, 20 de ani a fost interzis spre publicare. Abia după 1970 numele său a început să fie amintit, iar la teatrul din Ploiești s-a pus în scenă Generația de sacrificiu” cu titlu schimbat „Carre de valeți. Au fost peste 100 reprezentații, cu turnee în țară și capitală și mare succes la public. Virgil Brădățeanu l-a trecut în Istoria literaturii dramatice românești și a artei spectacolului”, vol II, publicată în 1979. Prin 1987, memoriile precum și comediile sale au fost publicate: Ce știa satul”, „Nodul gordian”, „Lacrima”, „Generația de sacrificiu”, „Norocul”.

După 50 de ani, de la condamnare, în recursul în anulare, promovat de către procurorul general al României, sentința a fost casată de Curtea Supremă de Justiție a României, în 5 aprilie 1996. Nu a existat nicio faptă care să întrunească infracțiunea de înaltă trădare”. Informațiile din dosarul acuzatului aduse din convorbirile telefonice considerate secrete de stat livrate unei puteri străine”, erau doar frânturi banale din evenimentele zilei: „se construiește o cale ferată în nordul țării”, „trec șlepuri rusești pe Dunăre”, „a apărut Legea pensiilor în Monitorul Oficial”. (Sursa: Valjan, Cu glasul timpului, Editura Eminescu; Ion Valjan. Din filigrane și surâsuri, Editura Humanitas)

Avocatul iubit de o lume întreagă, care a inspirat personaje de roman lui Camil Petrescu, Liviu Rebreanu, Eugen Lovinescu, căruia Arghezi îi dedicase un Medalion”, se stinge din viață în 29 aprilie 1960, în închisoarea Văcărești, după 10 ani de pușcărie.



02
/09
/19

Pentru a înțelege cum a funcționat mitul poetului după căderea comunismului ne-am întors la o lucrare deja de referință: „Mihai Eminescu, Românul Absolut. Facerea și desfacerea unui mit”, de Lucia Boia (editura Humanitas).

21
/08
/19

Cioran este perceput îndeobște a fi fost un filosof nihilist. Totul (mai puțin muzica clasică) îi repugna gânditorului din Rășinari (consacrat la Paris). Cu toate acestea, Emil Cioran a publicat în 1986, la Gallimard, o lucrare intitulată „Exerciții de admirație”.

15
/08
/19

Ziarul Metropolis vă propune o nouă rubrică – După 1989 – în care încercăm să vedem cum au trăit intelectualii români răsturnarea comunismului (în decembrie aniversăm – deja! – 30 de ani de la Revoluție) și cum au întâmpinat ei zorii noii libertăți.

14
/08
/19

Pe 10 august s-au împlinit 135 de ani de la nașterea, la Brăila, a scriitorului Panait Istrati. Am selectat pentru dumneavoastră câteva repere biografice (așa cum apar în Panait Istrati, „Opere”, Editura Academiei Române, București, 2003).

30
/07
/19

În timp ce în România, în primii ani după Revoluție, cinema-ul de ficțiune se răfuia gălăgios cu trecutul recent, iar documentarul era în derută, cvasi-inexistent, după prăbușirea Studioului Sahia, un tânăr fotograf din Germania, plecat în copilărie din Banatul românesc, Dobrivoie Kerpenisan, realiza două documentare splendide despre oamenii din satul natal.

30
/07
/19

S-a stins din viață, în această dimineață, la vârsta de 76 de ani, cunoscuta actriţă Florina Cercel. În cei peste 50 de ani de carieră, a interpretat peste 100 de roluri în teatru şi film, roluri prin care a fascinat de fiecare dată publicul spectator. Actrița, care suferea de mai mulți ani de cancer pulmonar, a murit în locuința sa din București.

21
/07
/19

Pe 21 iulie 1899, la Oak Park, Illinois, se năștea Ernest Hemingway. 120 de ani mai târziu, vă propunem să ni-l amintim pe scriitorul de Nobel din mărturiile pe care acesta i le-a lăsat biografului său A.E. Hotchner. Punctul de plecare îl reprezintă Parisul lui Hemingway; aruncăm apoi o privire înspre iubirile, accidentele de avion sau ultimele zile ale acestuia.

17
/07
/19

În aceste vremuri teribile de căldură mare, monșer, am selectat pentru dumneavoastră câteva fragmente din volumul „I.L. Caragiale. Despre lume, artă și neamul românesc”, de Dan C. Mihăilescu (editura Humanitas, 2012), care – bine citite – se constituie într-un adevărat autoportret al lui Nenea Iancu.

11
/07
/19

„Cum nu veţi citi aceste rânduri decât când nu voi mai fi eu, pot să-mi permit o sinceritate pe care, oricum aş vrea-o, n-aş putea s-o ajung, ştiind că veţi citi jurnalul acesta fiind eu în viaţă. (…) Până azi, nu am făcut, nici gândit lucruri pe care nu le-aş putea mărturisi, n-am jignit nici legi sociale, nici naturale.”

08
/07
/19

În anul 2009, istoricul a predat editurii Humanitas un manuscris pe care l-a cerut publicat după moartea sa. Scriitorul avea nouăzeci și trei de ani și a mai trăit încă (aproape) un deceniu. S-a săvârșit în ianuarie 2018, la (aproape) o sută doi ani. Cartea aceea era „Amintiri și povești mai deocheate”.

Page 1 of 3012345...102030...Last »