CĂRȚI DE NEOCOLIT Pierre Larousse (1817-1875) e unul dintre rarii noştri semeni al căror nume e scris uneori cu literă mică. Într-o bibliotecă poţi auzi solicitarea: ”Dă-mi, te rog, un larousse!” Și asta pentru că instrumentul de lucru care poartă acest nume cuprinde un bagaj de cunoştinţe impresionant, în măsură să informeze pe cititor în cele mai variate domenii.
Un articol de Georgeta Filitti|20 noiembrie 2018
Larousse și-a început activitatea ca autor de manuale de gramatică menite în primul rând să-l facă pe elev să gândească singur, nu să memoreze papagalicește niște reguli. În 1852 a deschis, în colaborare, o librărie și a pus bazele Marelui Dicționar Universal al secolului XIX, ”repertoriu minunat de fapte, cifre, anecdote și idei”, cum e caracterizat în articolul consacrat fondatorului din ediția sec. XX.
În pofida a numeroase lucrări asemănătoare, opera lui Larousse s-a impus repede ca fiind printre cele mai bune. În plus, noutățile aduse la fiecare ediție, periodicul scos de librăria sa în acest sens și, în sfârșit, suma de un franc oferită celui care ar fi găsit o literă greșită dintr-un cuvânt al dicționarului a impus lucrarea pe plan internațional. Continuat de familia Augé, Larousse-ul excelează printr-o fericită îmbinare între dicționar de limbă și enciclopedie a cât mai multor cunoștințe umane. Caracteristic edițiilor succesive în materie de limbă franceză nu este fixarea cuvintelor ci reținerea evoluției lor. Astfel, la vechiul fond de cuvinte cuprins în ediția princeps s-au adăugat termeni noi intrați în limbă, termeni tehnici, speciali, chiar argotici, într-un cuvânt, ”franceza vie”. Au fost reținute deopotrivă neologismele, chiar și cuvintele de caracter imperfect, avertizează editorii în acest sens.
Multitudinea termenilor a fost gestionată cu ordine și metodă; așa, de pildă, ortografia geografică (pentru numele străine) a fost transpusă uniform, potrivit foneticii franceze. E un procedeu practicat pentru prima oară de numeroasa echipă de specialiști a dicționarului.
Diversitatea domeniilor a obligat solicitarea unor persoane supracalificate, nu numai pentru redactarea termenilor ci și pentru selectarea lor căci dezvoltarea exponențială a cunoștințelor umane face imposibilă cunoașterea absolută.
Imparțialitatea și obiectivitatea au guvernat în permanență redactarea articolelor, în ideea de a nu ofensa convingerile cuiva, cum asigura Paul Augé. ”Să lumineze mințile fără să lovească conștiințele” este deviza autorilor.
În ediția sec. XX textele sunt însoțite de imagini. Portrete de personalități, locuri pitorești, tipuri și costume, specii de animale, plante, minerale, monede, medalii, scheme și desene de mașini, figuri geometrice, hărți, formează prin ele însele o adevărată colecție de documente. În afara textului s-au publicat reproduceri după unele monumente remarcabile, capodopere ale picturii și sculpturii universale. Tot acest ansamblu formează un adevărat muzeu iconografic, în parte color.
Desprinderea omului de textul sau imaginea imprimată și adoptarea formelor electronice de informare e un proces al zilelor noastre. Dacă generațiile în formare n-au nici o reticență în mânuirea rapidă a calculatorului pentru a dobândi rapid orice informație, persoanele de vârsta a treia se dovedesc în cea mai mare parte reticente și plăcerea răsfoirii unui Larousse, pentru căutarea cutărei informații, a rămas neschimbată. Progresul nu poate fi stăvilit, modalitățile de informare se înmulțesc pe zi ce trece și totuși întoarcerea la o tradiție care a format zeci de generații, le-a ajutat să gândească singure, așa cum și-a propus și Pierre Larousse, nu poate fi înlăturată cu totul. La bucuria de a găsi o explicație în Larousse pentru un termen sau biografia unui personaj celebru, se adaugă șansa de a-ți furișa ochii pe coloana de alături și a descoperi astfel ceva neștiut. Merită încercat.
