INTERVIU „Stilul este rezultatul deciziei mele că actorii sunt pe primul loc”, afirmă, într-un interviu pentru Ziarul Metropolis, autoarea filmului „Toni Erdmann”, regizoarea germană Maren Ade, invitată a ediţiei din acest an a Festivalului „Les Films de Cannes a Bucarest”.
Un articol de Ionuţ Mareş|23 octombrie 2016
Filmat în bună parte în România și lansat de curând în cinematografe, „Toni Erdmann”, al treilea lungmetraj al regizoarei Maren Aden, a fost foarte bine primit de critică la Festivalului de la Cannes, unde a fost inclus în competiția oficială, deși nu a obținut niciun premiu din partea juriului.
Filmul a fost recompensat totuși cu premiul criticii, FIPRESCI, iar ulterior a fost ales să reprezinte Germania la Premiile Oscar.
O dramedie exuberantă și liberă, cu destul umor și emoție, despre încercarea unui tată, Winfried, de a se apropia de fiica sa Ines, o corporatistă de succes ajunsă cu jobul la București. Iar pentru asta, tatăl inventează un personaj excentric, Toni Erdmann, care dă peste cap viața calculată a lui Ines.
Citiți și cronica din Ziarul Metropolis dedicată filmului.
Ionuț Mareș: Cum v-ați simțit la finalul Festivalului de la Cannes când „Toni Erdmann” nu a obținut niciun premiu din partea juriului, deși a fost foarte bine primit de critică și a fost recompensat cu premiul FIPRESCI?
Maren Ade: Nu știi niciodată cu aceste premii. Există un juriu și este necesar ca cel puțin unul dintre membrii acestuia să își dorească foarte mult să premieze filmul tău. Nu pot să spun prea multe, deoarece nu am văzut celelalte filme. Însă au fost nume foarte mari și nu poți da premii tuturor celor din competiție. Dar cred că pentru regizori nu este atât de importantă această chestiune a premiilor. Cel puțin în ceea ce mă privește și în ceea ce îi privește pe cei pe care îi cunosc. Fiecare face filmul său, diferit de celelalte. Înseamnă ceva să fii într-o competiție, dar cine câștigă în final nu contează atât de mult.
Prin urmare, nu ați fost dezamăgită?
De fapt, am fost foarte fericită. Am vândut filmul în multe țări, iar asta înseamnă ceva dat fiind faptul că este un film lung. Ar fi fost prostesc din partea mea să fiu dezamăgită.
Cum ați încercat să evitați riscul superficialității, dat fiind faptul că ați filmat în altă țară, în acest caz în România?
Încerc întotdeauna să mă concentrez pe perspectiva mea, pe ceea ce știu eu. De exemplu, când a fost vorba de familia la români, am încercat să rămân în interiorul perspectivei personajelor mele. Nu aș fi putut spune povestea unei familii românești. Nici nu mi-am dorit asta, pentru că nu aș fi fost sigură pe mine. Am încercat să pun lucrurile care m-au interesat pe mine în timpul realizării filmului.
Cei doi actori principali – Sandra Hüller și Peter Simonischek – au un joc foarte subtil. Cum ați lucrat cu ei și ce le-ați cerut?
Am lucrat foarte mult asupra a ceea ce se întâmplă în subtext. La suprafață, scenele sunt foarte banale, viața de zi cu zi. Însă este vorba despre lupta care nu este suprafață, despre ce ascund oamenii, despre ce nu spun. Am vorbit mult despre aceste lucruri.
Ați avut multe repetiții?
Da, am repetat mult înainte de filmări, am repetat apoi mult și în timpul filmărilor. Încerc să mă folosesc cât mai mult posibil de repetiții înainte de o filmare.
Schimbați scenariul în timpul filmării?
Am schimbat puțin. În timpul filmării este întotdeauna bine să o faci, pentru că este mai ușor să scurtezi lucrurile astfel. Iar asta a fost bine.
Filmul are o libertate specială, mai ales narativă. Vă asumați multe riscuri. Orice se poate întâmpla în derularea acestei narațiuni.
Așa este Toni (râde – n.r.). Pe mine m-a ajutat personajul Toni atunci când am scris scenariul, pentru că el a deschis ușa spre multe posibilități. Filmele mele sunt foarte realiste, asta este tradiția din care mă revendic. Dar mă plictisisem puțin de acest lucru, poate așa cum și Ines este plictisită. A fost bine să am un personaj precum Toni. Nu a fost intenția să fac o comedie pentru public. Mi-am dorit mai degrabă ca tatăl să joace o comedie pentru fiica sa. Iar el face acest lucru pentru că este foarte disperat. A fost foarte simplu să fac ca un tată să își schimbe aspectul și să pretindă că face parte din lumea fiicei sale.
V-ați temut de această schimbare a personajului?
Am vrut să fiu foarte atentă la costumație. A luat foarte mult timp să găsesc exact ceea ce el poartă, astfel încât să ai sentimentul că este plauzibil. Depindea foarte mult de cum arăta peruca, de cum era costumul.
V-ați dorit să fie cât mai realist posibil.
Da, să nu fie ca o invenție. Să nu existe senzația că începe un alt fel de film, cum ar fi o fantezie. Acesta ar fi fost un risc.
Este un film construit pe contraste – de o parte este lumea lui Ines, iar de cealaltă parte este lumea tatălui. Iar umorul și emoția din film provin tocmai din aceste contraste.
Este întotdeauna bine să lucrezi cu contraste sau cu această ideea de înainte și după. Este un lucru puternic în cinema.
Filmul este lung, dar vedem că acest lucru este necesar, pentru că este important ca spectatorul să petreacă timp cu cele două personaje, să le vadă în mediul lor.
Da, iar filmul o ia de la capăt odată cu apariția lui Toni. Și asta este ca introducere, pentru că este nevoie de timp ca spectatorul să se obișnuiască cu Toni.
Vă place să acordați mult timp observării personajelor.
Atât timp cât este plăcut, este bine să acorzi acest timp. Dar trebuie să fii sigur că nu este prea lung, în cele din urmă.
Și cum știți asta?
Este o senzație. Încerci. La montaj, trebuie să scoți lucruri. Iar dacă ceva nu mai funcționează, știi că ai făcut o greșeală la un anumit moment. Trebuie să găsești cea mai bună versiune.
Care este cel mai dificil lucru când amestecați comedia cu dramă?
De fapt, nu este atât de complicat. Pentru mine, ar fi mult mai complicat să fac doar un singur lucru, de exemplu doar comedie. Acest amestec este foarte natural. Tot filmul este o dramă. Dar am avut în minte că trebuie să fie un film și despre umor, într-un fel. Umorul este ca un limbaj. Motivul pentru o glumă sau pentru care o persoană este amuzantă este mult mai complex, mai complicat.
Vedeți totul ca un fel echilibru între cele două.
Da, trebuie un echilibru. Și în viața reală umorul vine dintr-o nevoie, iar acea nevoie este mult mai complexă. Este ceva ce am vrut să arăt. La Winfried, vezi de unde vine fiecare glumă, de ce o face.
Ce se vede în film este că nu vă concentrați atât de mult pe aspectul formal, pe stil, ci pe personaje. Personajele par mult mai importante.
Pur și simplu nu sunt atât de bună la celălalt lucru (râde – n.r.). Trebuie să decizi ceea ce știi să faci cel mai bine. Consider că aparatul de filmat trebuie să urmeze personajele. Dacă nu se întîmplă asta, felul de a juca nu este așa cum îmi doresc eu să fie, nu ar exista această idee de a fi acolo, în momentul respectiv, de a fi spontan. Filmul transmite sentimentul că suntem aproape de personaje.
Stilul urmează personajele.
Stilul este rezultatul deciziei mele că actorii sunt pe primul loc. Încerc să fac ca acest lucru să fie cât mai interesant posibil. Să deschid spații cu camera de filmat. Felul de a filma este foarte complex, deoarece operatorul este întotdeauna ca un al treilea actor. Nu este ca în stilul documentar. Este ceva la care am lucrat mult, dar se dezvoltă de la o dublă la alt. Nu pun camera într-o poziție și apoi aranjez actorii. Este invers.
„Toni Erdmann” este un film despre cum jucăm în viața noastră diverse personaje, despre măști, dar și despre importanța de a scăpa de aceste roluri.
Da, toată lumea joacă un personaj. Winfried alege un rol pentru a se cunoaște mai bine, într-un fel, iar Ines joacă mai multe roluri – de femeie de afaceri, de fiică. Pa parcursul filmul, scapă de ele. În timp ce el se apropie de ea jucând un rol.
