Maria Tănase: voci, chipuri, file de poveste
https://www.ziarulmetropolis.ro/maria-tanase-voci-chipuri-file-de-poveste/

22 iunie 1963. Ultima zi din viaţa unei artiste care a îndrăznit: să viseze, să se încăpăţâneze, să râdă de convenţii şi prejudecăţi, să dezvăluie cântecul popular într-un fel în care nimeni nu l-a mai dezvăluit, pe scurt, să facă artă autentică în vremuri măcinate de boli grele.

Un articol de Monica Andronescu|21 Iunie 2019

Artista aceasta a cărei voce o ascultăm azi cu admirație și adesea cu un zâmbet în colțul gurii se numește Maria Tănase și a fost idolatrizată, dar și ridiculizată, dorită, dar și marginalizată. Intrată în legendă prin calitățile sale artistice, precum și prin povestea ei personală, Maria Tănase a devenit o valoare națională care stârnește și azi admirație și curiozitate, care, consolidată de posteritatea venită foarte repede, are și azi forță.

Posteritatea ei începea într-o zi de vară, cu o înmormântare pe care Gabriel García Márquez sigur ar fi putut s-o inventeze într-un roman: înmormântarea unei frumoase cântărețe căreia tot Bucureștiul îi e cortegiu și care doarme în sicriu pe o pernă plină cu petale de trandafiri, desculță, așa cum și-a dorit (după o viață în care au chinuit-o pantofii), doar în șosete albe. La câteva zile după ultimul spectacol, susținut în 19 iunie la Hunedoara, unde căzuse pe scenă, frumoasa adormită pleca dintr-o viață unde nimic din ce e omenesc nu-i fusese străin: nici suferința, nici bucuria, nici triumful, nici lupta, nici curajul, nici lașitatea, nici frumusețea, nici urâtul.

Pentru despărțirea de lume nu avusese cu adevărat timp să se pregătească. Găsise însă timp pentru un testament dictat pe patul de suferinţă în 3 iunie 1963. În documentul acesta de viață și de moarte Maria Tănase și-a făcut autoportretul, punându-și mai multe dorințe. Câteva dintre ele nu au nevoie de niciun comentariu: „Aş vrea din străfund ca mama să nu afle de moartea mea, să i se spună că sunt plecată undeva în străinătate pentru tratament şi, din când în când, să i se citească o aşa-zisă carte poştală de la mine. Nu va fi greu, că ea nu vede. (…) Dacă se va putea şi nu va fi greu, aş vrea ca pe un drum secetos şi dornic de apă să se facă o fântână şi, în loc de acele parastase pe care le interzic, din când în când să fie ajutat câte un student şi o studentă cu plata cantinei sau a posibilităţilor de masă şi să nu fie nimeni trist”.

Dincolo de „Privighetoarea”

Cine era, de fapt Maria Tănase? „Pasărea măiastră”, „Privighetoarea”, „Edith Piaf a României”? Da, era toate astea, dar rămâne dincolo de toate astea. Eticheta, oricât de inspirată inițial, oricât de banalizată apoi prin suprafolosire, nu poate surprinde multele nuanțe ale personalității ei. Așa cum nicio fotografie, oricum ar fi ea, n-o poate face. Cine era această artistă răsfățată, care cânta ca nimeni alta, se învârtea în cele mai înalte cercuri, se juca îndrăzneț cu personalități, cocheta frivol cu diplomați dubioși, privea melancolic și aproape invidios la țăranii în rândul cărora se născuse, nu vedea cu ochi buni cutumele ortodoxe, iubea portul tradițional, dar etala și un cosmopolitism observat de toată lumea? Cum coabitau astfel de laturi într-un om, e drept, unul care nu s-a lăsat descifrat nici de posteritate?

Vocea Mariei Tănase a fost o prezență de forță și în multe case de ţărani, şi în saloane de intelectuali, și în baruri de jazz. În posteritate, imaginea ei s-a hiperbolizat, transformându-se într-o emblemă a modului autentic în care se poate face artă populară. Maria Tănase, personalitate asupra căreia s-au aplecat mai mulţi biografi şi muzicologi, a rămas în istorie ca stăpână a pasiunilor omeneşti, tema eternă a folclorului, ca expresie unică a muzicii tradiționale, care ține de un spațiu și mai puțin de un timp. După 1963, anul morţii artistei, a apărut la Paris, mult mai târziu decât fusese iniţial programat, un disc cu variantele în franceză ale unor cântece populare româneşti, printre care „Cine iubeşte şi lasă” sau „Uhăi, bade”, imprimate pe un vinil EP. Discul a primit direct „Grand Prix du Monde”, una dintre cele mai înalte distincţii acordate de Franţa. „Există un cântec al Mariei Tănase, personal, dincolo de cântecul popular propriu-zis”, spunea etnomuzicologul Mihai Pop, director al Institutului de Folclor.

„Fetița din Livada cu duzi”, „pasărea măiastră” și ținta legionarilor

Formarea acestei personalităţi inconfundabile, care a refuzat lectura supusă a partiturii şi imitarea vocilor anonime, propunând în schimb o interpretare care să nu semene cu alta, a început de la primele probe date cu folcloristul Harry Brauner, până la concertele de pomină din restaurantele bucureştene şi la apariţiile memorabile care au reprezentat România la Paris şi la New York. Consacrarea şi celebritatea au venit la țanc, cum s-ar spune: nici devreme, nici târziu. Maria Tănase n-a avut multe obstacole de sărit, ca în basme, pentru ca adevărul să iasă la iveală: adevărul ei s-a văzut și s-a auzit imediat.

Până să câştige admiraţia unui George Enescu, de exemplu, s-a lăsat descoperită de un grup de tineri intelectuali, printre care ziaristul Sandu Eliad şi etnomuzicologul Harry Brauner (fratele celebrului pictor avangardist Victor Brauner), care a avut răbdarea să asculte o fată fâstâcită şi emotivă: „Cânta o melopee tristă, nostalgică, foarte greu de executat datorită ornamentaţiei bogate şi pronunţatelor glissando-uri. Am rugat-o să mi-l repete, o dată, încă o dată, până când, învingându-şi de tot sfiala, fetiţa din Livada de duzi s-a simţit ca la ea acasă, acolo, pe vremuri, printre ai ei”.

După debutul din 1934, la teatrul de revistă al lui Constantin Tănase, anul 1938, când a făcut primele înregistrări pentru Societatea Română de Radio, a fost hotărâtor pentru cariera ei. Doi ani mai târziu, regimul legionar i-a ordonat Radioului să distrugă discurile cântăreţei şi matriţele, pe motiv ca distorsionau folclorul autentic, iar Mariei Tănase i s-a interzis să cânte, interdicţie care a durat câteva luni. Cum printre cunoștințele ei se numărau diverși evrei, artiști și nu numai, pentru decredibilizarea artistei într-o societate tradiționalistă s-a inventat o fotografie: cântăreața juca goală o partidă de șah. Ostilitatea regimului la putere se hrănise, să nu uităm, din prietenia ei cu Harry Brauner, care a povestit în „Să auzi iarba cum creşte”: „În 1939, sub dictatura fascistă, când numele meu nu avea voie să fie pomenit în presă, Maria, întrebată într-un interviu de Gaby Michailescu cine i-a călăuzit primii paşi şi cuvântul decisiv al cui a fost la începutul carierei sale, cu un curaj neobişnuit, răspunde: «Esenţiale au fost sfatul şi truda unui bun prieten, Harry»”.

Dar n-a trecut mult și prințesa demonizată s-a întors pe scenă după un turneu în Turcia, unde preşedintele turc îi oferise cetăţenia de onoare, un post de cercetător la Institutul Etnografic din Istanbul şi o vilă într-o insulă, dacă acceptă să cânte muzică turcească. Aceștia au fost însă şi anii în care Nicolae Iorga i-a dat numele sub care a reţinut-o memoria colectivă, „Pasărea Măiastră”, precum şi anii în care a început să se aproprie de cuplet, să cânte cu taraful şi să fie admirată de Ionel Perlea, Mihail Jora, Cezar Petrescu, Ion Minulescu, Liviu Rebreanu.

Prințesa perfecționistă și răsfățată de public

De o diversitate cuceritoare, repertoriul ei s-a îmbogăţit mereu cu cântece aduse de culegători sau culese de ea însăşi. Cântece populare din Maramureş, Bucovina sau Făgăraş, piese folclorice prelucrate, romanţe, muzică de petrecere, cuplete de revistă şi variaţiuni pe teme folclorice, toate au făcut din Maria Tănase o artistă cu multiple posibilități. Ludică și versatilă, temperamentală şi intensă, capabilă de modulații uimitoare, vocea ei a revelat forța și frumusețea multora dintre ele, cum ar fi: „Cine iubeşte şi lasă (din originalul „Târâişul şarpelui”), „Maria neichii, Marie”,  „Un ţigan avea o casă”, „M-am jurat de mii de ori”, „Când o fi la moartea mea”, „Mi-am pus busuioc în păr”, „Bun îi vinul ghiurghiuliu”.

Artista nu era capricioasă precum prințesa din basme, ci perfecționistă. Privirea ei se pierdea adesea, în timpul lucrului, în fața publicului sau în studioul de înregistrări, departe. Nu era deloc o parteneră comodă pentru colegi, muzicieni și sunetiști. Voia adesea mai mult. Voia altceva. Dar nu avea rețeta, nu credea că există și, deci, nu o căuta.

Publicul îl avea mereu la degetul mic, spun martorii. Mulțimea era apa în care înota ca un pește, mulțimea pestriță de tineri și bătrâni, savanți și analfabeți, era un partener pe care îl fascina, un partener care a făcut din ea  „o divinitate a muzicii”.

În 1939, Maria Tănase a trăit o secvență memorabilă. A reprezentat România la Expozitia Internaţională de la New York, împreună cu taraful lui Grigoraş Dinicu, şi a fost admirată de muzicieni ca George Enescu şi Jascha Heifetz. Iar după 1940 a început să primească roluri în spectacole de teatru şi de operetă, a cântat împreună cu Ion Dacian, a jucat alături de Ion Manolescu, profesorul ei de artă dramatică, în „Cadavrul viu” al lui Tolstoi. A jucat în mai multe spectacole după piesele lui Nicolae Kiriţescu şi a fost distribuită chiar de Liviu Ciulei în „Opera de trei parale” de Bertolt Brecht. A fost recompensată cu Premiul de Stat şi cu titlul de „artistă emerită”.

Muzica, drum spre legendă

Vocea ei se aude şi azi la petreceri citadine cu ștaif, la chefuri simple, de cartier, la nunți și botezuri de la țară. Chipul ei şi teatral, şi cinematografic, e cunoscut din câteva fotografii. Capricioasă şi patetică, tânjind mereu după ceva ce ne rămâne necunoscut, știind ceva, un secret la care nu avem acces, simplă şi mai generoasă decât generoşii, cum povestesc toţi cei care i-au fost aproape, Maria Tănase, iubitoare de port popular, posesoare a unui cufăr fermecat, plin cu costume tradiționale, dar şi cu rochii de seară care o transformau nu rareori într-o adevărată femme fatale, a umplut multe clipe, fericite sau nu, din viețile unor oameni mărunți sau importanți, care își caută împlinirea. Farmecul personal, care nu se explică, i-a dat putere asupra celorlalți – fie ei prinți sau cerșetori. Iar cu arta de a dărui a deschis porți, inimi și minți, în palate și umile case de la țară.

Fie ea populară sau cultă, muzica, această cale supremă spre oameni, a urcat-o cât mai aproape de înălțimi. Cunoașterea ei i-a dat putere și i-a deschis lumi. Crâmpeie din ele au intrat, datorită ei, în locurile în care se ajunge cel mai greu: cele din inima omului. Prințesa devreme adormită care-și aștepta fântâna a pus cântul popular mai presus de oricare alt gen, acceptând însă experimentul (de exemplu, muzica populară cu acompaniament de jazz), care nu face decât să sublinieze ce e unic și inconfundabil.

În ziua aceea toridă de 22 iunie 1963, când se despărțea de lumea despre care cântase atât și cu jale, și șugubăț, Maria Tănase pătrundea într-un alt spațiu. Era un început. La sfârșitul unei vieți tumultuoase, Maria Tănase începea imediat să se transforme într-o legendă. Iar legenda nu este nicidecum tărâmul adevărurilor. Ea este în primul rând poveste, unde totul este adevărat și, desigur, nimic nu este adevărat.

19
/11
/19

„Travling: Tradiții Creative” este o încercare de video-documentare a modalităților prin care patrimoniul cultural și natural contribuie la dezvoltarea comunităților, din punct de vedere economic, turistic, social, cultural și identitar.

02
/09
/19

Pentru a înțelege cum a funcționat mitul poetului după căderea comunismului ne-am întors la o lucrare deja de referință: „Mihai Eminescu, Românul Absolut. Facerea și desfacerea unui mit”, de Lucia Boia (editura Humanitas).

21
/08
/19

Cioran este perceput îndeobște a fi fost un filosof nihilist. Totul (mai puțin muzica clasică) îi repugna gânditorului din Rășinari (consacrat la Paris). Cu toate acestea, Emil Cioran a publicat în 1986, la Gallimard, o lucrare intitulată „Exerciții de admirație”.

15
/08
/19

Ziarul Metropolis vă propune o nouă rubrică – După 1989 – în care încercăm să vedem cum au trăit intelectualii români răsturnarea comunismului (în decembrie aniversăm – deja! – 30 de ani de la Revoluție) și cum au întâmpinat ei zorii noii libertăți.

14
/08
/19

Pe 10 august s-au împlinit 135 de ani de la nașterea, la Brăila, a scriitorului Panait Istrati. Am selectat pentru dumneavoastră câteva repere biografice (așa cum apar în Panait Istrati, „Opere”, Editura Academiei Române, București, 2003).

30
/07
/19

În timp ce în România, în primii ani după Revoluție, cinema-ul de ficțiune se răfuia gălăgios cu trecutul recent, iar documentarul era în derută, cvasi-inexistent, după prăbușirea Studioului Sahia, un tânăr fotograf din Germania, plecat în copilărie din Banatul românesc, Dobrivoie Kerpenisan, realiza două documentare splendide despre oamenii din satul natal.

30
/07
/19

S-a stins din viață, în această dimineață, la vârsta de 76 de ani, cunoscuta actriţă Florina Cercel. În cei peste 50 de ani de carieră, a interpretat peste 100 de roluri în teatru şi film, roluri prin care a fascinat de fiecare dată publicul spectator. Actrița, care suferea de mai mulți ani de cancer pulmonar, a murit în locuința sa din București.

21
/07
/19

Pe 21 iulie 1899, la Oak Park, Illinois, se năștea Ernest Hemingway. 120 de ani mai târziu, vă propunem să ni-l amintim pe scriitorul de Nobel din mărturiile pe care acesta i le-a lăsat biografului său A.E. Hotchner. Punctul de plecare îl reprezintă Parisul lui Hemingway; aruncăm apoi o privire înspre iubirile, accidentele de avion sau ultimele zile ale acestuia.

17
/07
/19

În aceste vremuri teribile de căldură mare, monșer, am selectat pentru dumneavoastră câteva fragmente din volumul „I.L. Caragiale. Despre lume, artă și neamul românesc”, de Dan C. Mihăilescu (editura Humanitas, 2012), care – bine citite – se constituie într-un adevărat autoportret al lui Nenea Iancu.

Page 1 of 3012345...102030...Last »