Un interviu cu regizorul Marian Crişan despre filmul ”Rocker” (2012), disponibil acum pe platforma gratuită Cinepub. Un film îndrăzneţ care, printr-o estetică specială, abordează o temă sensibilă: sacrificiul unui tată (Dan Chiorean), fost rocker amator, pentru fiul său dependent de droguri (Alin State).
Un articol de Ionuţ Mareş|6 aprilie 2017
Disponibil pe platforma gratuită Cinepub, „Rocker” (2012), scris şi regizat de Marian Crişan, a fost primul film românesc din Noul Val care a propus frontal şi fără excese (şi) problematica efectelor consumului de droguri.
Evident, asta nu este, în sine, o garanţie a valorii, ci mai degrabă punctul de pornire într-un demers cinematografic îndrăzneţ despre un personaj tenace şi cu o combustie internă puternică.
Victor, un rocker amator de 45 de ani ajuns angajat într-o firmă de topografie şi tată protector şi dispus la orice al solistului dependent de droguri dintr-o anonimă trupă de rock din Oradea, este personajul care acaparează aproape toate cadrele. Iar Dan Chiorean, actor din Cluj necunoscut până atunci în lumea cinematografiei, se achită cu convingere de sarcina de a ţine pe umeri întregul film, ştiind când să emoţioneze fără emfază şi când să fie opac sau imprevizibil. Naturali şi potriviţi sunt şi ceilalţi actori, în frunte cu Alin State, al cărui personaj, fiul (Florin alias Dinte), este mai tot timpul sub influenţa drogurilor.
Desprea realizarea şi estetica acestui film special al Noului Cinema Românesc, am stat de vorbă cu regizorul Marian Crişan.
Ionuţ Mareş: Ce ţi s-a părut ofertant cinematografic la povestea acestui tată dispus să facă orice pentru fiul său dependent de droguri, într-un mediu al pasionaţilor de rock şi pe fundalul unui oraş de provincie?
Marian Crişan: În primul rând, m-a interesat să explorez o relaţie de sânge şi, mai mult, de sânge şi rock ‘n’ roll şi droguri. Problema dependenţilor de droguri e foarte puţin discutată şi înţeleasă la noi. Ne rezumăm la imagini stereotipe din cartiere ca Ferentari şi nu vedem de fapt că este un lucru răspândit peste tot, în oraşe mici şi mari, în liceele cel mai bune şi în Ferentari. Şi e lumea în care trăim. Sunt tinerii cu care vorbim şi interacţionăm. Sunt parte din viitorul nostru în Romania şi pretutindeni. Acesta e şi motivul pentru care am plasat acţiunea la Oradea, deşi filmul face abstracţie de spaţiu.
S-a remarcat în legătură cu „Rocker” această opţiune a de-dramatizării. Tu însuţi ai spus într-un interviu că nu crezi în „convenţia narativă a motivaţiilor”. Este vizibilă înclinaţia mai curând spre observare şi spre sugestie. Care au fost reperele pe care ţi le-ai impus în construirea acestei naraţiuni?
Da, la ora aia eram poate mai radical. Lucrurile pot fi nuanţate. Motivaţiile există, ele există şi în viaţa, să zicem aşa. Dar cum filmul nu e viaţă, ci o chestie imaginată, inventată, şi motivaţiile la rândul lor sunt inventate. În sensul acesta motivaţiile şi premisele care nu sar în ochi sau care nu sunt cusute cu o aţă prea vizibilă sunt mai potrivite în cinema. Dar să nu stricăm cu teorii farmecul filmelor…
În ce priveşte reperele, îmi plac filmele lui Mike Leigh, care lucrează de multe ori fără scenariu şi cu multă improvizaţie. În cazul „Rocker”, a fost la fel. Nu am lucrat pe un text fix. Am modificat mult cu actorii şi cu operatorul şi echipa. Deoarece nu e un lucru doar al regizorului cu actorii, ci al unei întregi echipe. Şi trebuie să ţii cont de tot, de la condiţii meteo şi locaţii, la faptul că un actor nu ştie să conducă un vehicul sau că se creează o anumită chimie între actori sau există actori care nu rezonează între ei şi atunci trebuie să foloseşti asta în avantajul filmului.
„Rocker” este disponibil, de joi, pe Cinepub.ro, platformă online unde pot fi accesate gratuit şi în condiţii legale filme româneşti (noi sau vechi, scurtmetraje sau lungmetraje, documentare sau ficţiune), oferta fiind înnoită în fiecare săptămână. Click pe imagine pentru a vedea filmul!
Estetic, camera de filmat se concentrează exclusiv pe personaje, în special pe tată, şi mai puţin pe ce este în jurul lor. În exterior, mizezi foarte mult pe transfocare, urmărind protagonistul de la distanţă, dar izolându-l în acelaşi timp. Cum ai conceput această estetică şi care au fost efectele pe care ai mizat?
Am vrut să izolez personajul. Să-l prind într-un fel de „închisoare” vizuală. Să nu poată scăpa. M-a interesat să îl observ la nivel de prim-plan, nu în plan-contraplan. E ca la documentarele cu animale, când urmăreşti animalul în savană de la depărtare şi îi vezi toate reacţiile, dar nu vezi prada deoarece totul se întâmplă în direct, să zicem aşa.
Personal, cred că fiecare film sau operă de artă ar trebui să aibă un anumit stil, o abordare adecvată subiectului, şi să nu te repeţi într-o schemă pe care ai descoperit-o şi ai văzut că funcţionează. Nu îmi place acest comfort. Îmi place să descopăr un alt mod de a spune povestea pentru fiecare film în parte. Şi în România suntem norocoşi că încă putem să facem asta, adică să primim finanţare pentru demersuri îndrăzneţe şi neconvenţionale.
Ai spus că există şi improvizaţie, că la filmare ai schimbat cu actorii diverse acţiuni şi o parte din textul deja scris. Cum ai lucrat cu actorii? Ce le-ai cerut, ce ai dorit să obţii de la ei?
Nu a fost deloc uşor. Îmi amintesc că aveam o secvenţă în care toţi trebuiau să fie ametiţi de droguri şi alcool. Filmarea urma să dureze o zi întreagă şi începea dimineaţa la 9. Şi era marţi. A fost greu pentru actori să intre în stare. Să trăiască momentul şi noi să îl surprindem de-a lungul unei întregi zile.
Actorii principali, Alin State şi Dan Chiorean, au fost incredibili până la sfârşitul întregii filmări. Nu îţi mai dădeai seama dacă sunt în film sau nu. Timp de 30 de zile au trăit ca în film. Adică, dacă mergeam cu ei în oraş la o bere în ziua de pauză, aveam senzaţia că merg împreună cu personajele din film, nu cu doi actori. Eram prieten cu personajele din film.
Articol apărut şi pe blogul lui Ionuţ Mareş.
