Miruna Berescu, director artistic Anonimul: „E un festival de nișă, mic, dar cu un public mare”
https://www.ziarulmetropolis.ro/miruna-berescu-director-artistic-anonimul-e-un-festival-de-nisa-un-festival-mic-dar-cu-un-public-foarte-mare/

… Să vină lumea, să aibă o echipă frumoasă și să invite regizorii care au ceva de spus atât în cinematografia internațională, cât și în cea românească. A știut încă de la începuturi că trebuia să facă acest festival care să exploreze poveștile cinematografice, povestea ei și a lor.

Miruna Berescu poartă pe umerii fragili, Festivalul Internațional de Film Independent ANONIMUL. Este director artistic de la prima ediție, este fondatorul Asociației FAMart Cultural Boutique, semnează producția scurtmetrajului „2”, regia Emanuel Pârvu, cu Ana Ciontea și Mircea Rusu, și a lungmetrajului de debut „Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor”, regia Emanuel Pârvu. Este pasionată de oameni, locuri, frumos și… filme.

Te gândeai acum 14 ani că o să se ajungă la această ediție?

Sincer, mă gândeam pentru că am avut ca model festivalurile care au devenit importante mai întâi zonal, apoi regional. Unul dintre festivalurile mele preferate este cel de la Sarajevo. Poate și pentru că nu am ajuns niciodată acolo, pentru că este exact după festivalul nostru. Dar întotdeauna mi-a plăcut cum s-a dezvoltat. A ajuns la ediția 23. Și vorbind de începuturi, când noi am început, era și el la început și apoi s-a dezvoltat. Sigur, a avut un background diferit. Nu mai vorbesc de festivalurile pe care noi le urmărim, cum sunt de exemplu cele din Asia cu tradiție foarte multă.

Cum a fost la început?

Deunăzi stăteam și mă gândeam cum a fost când l-am început. Știam sigur că nu o să fie ușor și sigur nu e o chestiune care se va întâmpla într-un an, doi, trei. Și așa a fost. În primele 3-4 ediții, până ne-am dat noi seama ce facem și cum facem, lucrurile au arătat forte diferit. De-asta dacă cineva îmi spune acum că am fost la prima ediție, la a doua ediție, îi spun că trebuie să revină pentru că lucrurile s-au schimbat. Și nu numai din prisma noastră: s-a schimbat foarte mult locul, s-au construit pensiuni în spiritul de-acolo, oamenii sunt mult mai deschiși cu noi și cu oamenii care vin, toate lucrurile s-au armonizat, astfel încât acum arată – recunoaștem și noi -, chiar mult mai bine decât la început, pentru că acum ne dăm seama pentru cine îl facem și cui ne adresăm.

Miruna Berescu. Foto: Sorin Lupșa

Vorbește-ne puțin despre public… Cum era și cum l-ați educat, crescut?

Gândește-te că noi l-am început complet in blind, pentru că habar nu aveam ce și cum. E-adevărat că locul este foarte frumos, dar și suficient de inaccesibil, astfel din start am avut un public ales. E destul de complicat de ajuns și acum. Atunci vaporul făcea mult mai mult. Clar, lucrurile au arătat foarte, foarte diferit și din aceste motive nu ne dădeam seama la cine vom reuși să ajungem. Îmi amintesc că în urmă cu paisprezece ani, după ce îl anunțaserăm, ne gândeam ce o să facem dacă nu vine nimeni. Acum, avem un barometru foarte clar pentru că încercăm să rezervăm o cameră sau două în sat și nu avem cum. Lucrul ăsta s-a întâmplat din ediția a șatea, a opta și din acel moment nu ne-am mai îngrijorat, pentru că știam că lucrurile merg bine. Dacă în primele ediții ne doream să vină măcar câteva sute de oameni – lucru care ni se părea extraordinar -, în anul următor am sărit binișor de o mie, apoi lucrurile au mers din ce în ce mai bine. S-a văzut efortul nostru, pentru ca lucrurile s-au propagat.

Cum l-ați promovat la început și cum îl promovați acum?

Îmi aduc aminte ca în primii patru ani explicam tuturor celor cu care vorbeam, nu neapărat celor din breaslă, dar și unora dintre ei, le explicam ce este ANONIMUL. Unde, de ce, ce e? Acum este foarte ușor pentru că ne putem duce oriunde. Fie că e vorba de posibili parteneri, sponsori sau de oameni din afara cercului nostru, nu mai trebuie să le explicăm. Este un sentiment extraordinar pentru că ani întregi am explicat, apoi am trecut la „da, da” auziseră, dar nu prea știau, până au descoperit ce facem acolo. Acum a rămas foarte greu de explicat omului care nu a fost și nu înțelege ce se întâmplă la Sf. Gheorghe. Cred că ar trebui să angajăm pe cineva care scrie scenarii de film, să le poată spune despre acea frumusețe a lucrurilor pe care le facem, despre locul acela superb dublat de atmosfera festivalului și de oamenii care vin acolo, să vadă că în final iese ceva frumos și pentru noi, și pentru ei. 

Cum vezi cinematografia românească, de atunci și până acum? Cum s-a schimbat?

Schimbarea este foarte, foarte mare. În primul rând este o schimbare pe care toată lumea poate să o vadă. Vorbim de una cantitativă și de faptul că se produc din ce în ce mai multe filme românești și diferite: de public, comedii, independente și ceva ce încearcă și una și alta, lucrul ăsta nu poate să fie decât foarte bun. Adică, orice tip de încercare, orice tip de nou film românesc trebuie să bucure publicul. Eu fac treaba asta, festival de film, și cred că de fapt a face un film cu gândul la festival și nu cu gândul la spectator, câteodată, te poate deraia așa puțin. Și de aceea se împart în continuare, și nu numai la noi, în filme de festival și filme de public.

Când am început noi erau foarte puține. Că erau de festival, că erau de public,  țin minte că anul trecut Cristi Puiu a venit direct de la Cannes la ANONIMUL, iar în 2004 el avea în competiția de scurtmetraj un film, cu care câștigase premiul la Berlin, „Un cartuș de Kent și-un pachet de cafea”,  și doar de aici îți dai seama ce schimbare de perspectivă. E mult mai bine acum. Eu personal pot să vorbesc de o întreagă industrie care începe cu producție de film, cu finanțări, cu coproducții, cu oameni din afară care sunt implicați sau cu un produs final finit care după aceea poate fi vândut. Oricât de mult nu ne-ar plăcea, a vinde un film este un lucru cât se poate de normal.

Și voi ați evoluat odată cu aceste schimbări…

Da, tot pachetul ăsta de a scoate un film pentru a ajunge la public cred că s-a modificat foarte mult. Vezi, acum când mă întrebi, îmi dau seama că și noi am mers odată cu toate aceste lucruri, am evoluat, ne-am schimbat percepția și felul în care așezăm filmele, cum le poziționăm, cum le alegem, cum le îmbrăcăm și pot să spun acum că în ultimii ani punem mai mult accent pe filme românești. Am avut plăcerea și bucuria să programăm filme care au ieșit în cinematografe și ne gândeam că dacă au fost deja acolo lumea nu o să mai vină! Omul a avut tot timpul să se ducă și că nu are rost să facă atâta efort să ajungă la Sf. Gheorghe ca să vadă ce poate vedea și acasă. Am avut surpriza să vedem că dacă programăm în sală, ce-i drept, la final de festival, cele mai multe filme de lungmetraj care au ieșit în anul respectiv au foarte mare succes.

Oamenii nu ajung din diferite motive și-atunci se bucură pentru că le pot vedea la voi.

Da, pentru nu au cinematograf la ei în oraș sau filmele stau foarte puțin sau nu ajung în anumite orașe. Există o mulțime de lansări de filme care se fac cu precădere în București, Cluj și, dacă ai noroc, Iași. Sau în orașele unde există multiplex. Așa că lucrurile s-au schimbat foarte mult, evoluții există clar, iar pentru noi e important să urmărim, bine e și foarte greu să nu-l urmărești pe Crisit Puiu din competiția de scurt metraj până unde a ajuns, dar ne face foarte mare plăcere să vedem tinerii care vin și înscriu scurtmetraje. Așa este drumul firesc, să poți să îți faci mâna: filme de școală, filme de absolvire sau pe cele pe care le faci înainte de a te arunca în a face un lungmetraj. Un exemplu este Nae Tănase (Nicolae Constantin Tănase) pe care l-am urmărit. Un alt exemplu este Emanuel Pârvu care a fost cu două scurtmetraje și a și câștigat trofeul pentru unul dintre ele. A avut două în competiție, iar acum are lungmetraj. E foarte plăcut să și vezi evoluția lor. 

I-ați descoperit, urmărit și ați mers împreună.

Da, noi ne-am schimbat, ei s-au schimbat, împreună am evoluat. Sunt mult mai multe filme românești în program, asta este foarte clar, și nu a fost o chestiune conștientă să zicem: de anul ăsta vrem mai multe filme românești. Nu, așa s-a întâmplat.

Ne poți spune câteva dintre titlurile care sunt în competiție?

Sigur! Chiar am anunțat filmul lui Dan Chișu, „Aniversarea”, pe care o să-l prezentăm înainte de a intra în cinematografe, exact ce îți povesteam mai devreme. El a mai fost văzut la TIFF anul ăsta și cred că o sa intre în septembrie în cinematografe. Este ultimul film al lui Mircea Albulescu și este pentru prima dată când se arată la public. Mai prezentăm filmul Ancăi Damian, „Perfect Sănătos”, care intră și el în cinematografe tot în septembrie. Un film cu Anghel Damian, în rol principal, și Vad Ivanov. De obicei circuitul este: festival din afară, unde de regulă se arată la industrie și la public, la TIFF, și după aceea ajung la noi, iar în toamnă la public, în cinematografe. De-asta spun că e o mare bucurie să putem să arătăm prima oară un film la noi. 

De ce Michel Franco? Și de ce „April’s Daughter” în deschidere?

Prima întrebare e mai grea, a doua e mai simplă: „April’s Daughter” este ultimul lui film, și e normal să deschidem cu el, și a câștigat Un Certain Regard anul acesta la Cannes.

O luăm invers cronologic: momentul în care eu l-am invitat și el a acceptat. Eu nu știam că va avea film la Cannes. Știam doar că anul trecut când îl invitasem îmi spusese că este într-o pre-producție și undeva în august-septembrie trebuie să filmeze. Din punctul meu de vedere, din septembrie până în martie, cred că atunci mi-a confirmat, era foarte puțin timp pentru a filma și a avea un film gata. Și mi-a spus foarte frumos că nu știe ce planuri are – din modestie nu a spus că va fi la Cannes – pentru toamnă-vară cu filmul, dar când ne apropiem o să poată să îmi spună dacă putem să îl prezentăm. Ulterior am aflat, din conferința de presă, unde i-am văzut numele. M-am bucurat și am discutat să îl arătăm. Astfel, l-am felicitat și mi-a zis că nu avea de ce să îmi povestească de treaba asta și sigur o să îl avem în festival. Aici sunt mici chestiuni legate de distribuitor, nu e chiar atât de simplu, dar el mi-a spus sigur că îl vom avea la ANONIMUL și e clar că vom deschide cu el.

Și cum ați ajuns să îl invitați?

Totul se leagă de „Chronic”. Văzând multe filme din Competiția din 2015 cel care mi-a rămas în minte a fost acesta. Nici nu aș putea să dau alte exemple, pentru că el mi-a rămas în minte. Atunci mi-am dat seama că dacă eu am multe lucruri să-l întreb după cele două filme, bănuiesc ca și oamenii vor avea. Astfel, cu „Después de Lucía” și „Chronic”, am avea două filme pe care ar putea să le vadă toată lumea, pentru că este public numeros și așa s-a născut ideea aceasta. I-am scris și mi-a spus pentru că nu poate pentru că filmează, dar că este un mare admirator al cinematografiei românești – lucru pe care nu mi l-a spus doar mie. L-am văzut scris într-un interviu. Nu era o chestiune doar politicoasă, pentru că el este un om extrem de politicos și-i face pe ceilalți să se simtă bine. L-am urmărit în multe interviuri și întotdeauna răspunde cu foarte multă blândețe și cu foarte mult respect. Este genul de om pe care îl vrem în festival, pentru că e apropiat de oameni, pentru că interacțiunea cu oamenii de acolo este mare și-atunci cineva care nu poate sau nu știe sau nu mai vrea să comunice cu aceștia sau să fie apropiat nu ar funcționa foarte bine la ANONIMUL. De-aia noi cântărim invitațiile destul de mult înainte, pentru că te întâlnești cu omul la fiecare pas. Michel Franco este un om foarte tânăr, e foarte comunicativ și face filme extraordinare din punctul meu de vedere. Are deja două filme foarte diferite și cred că ar avea ce să povestească, iar lumea ar avea ce să-l întrebe. Pe parcurs s-au adăugat și dragostea lui pentru cinema-ul românesc, pentru Cristi Puiu. A fost și ăsta un motiv.

De ceva timp nu mai aveți juriu și votează doar publicul. Din ce motiv ați renunțat la juriu?

A fost o decizie conștientă. Au fost mai multe chestiuni și nu a fost o decizie pe care am luat-o de azi pe mâine. Ceva a fost de la început, nu că nu ar fi funcționat, ci că ar fi necesitat un pic de ajustare, la partea aceasta legată de jurizare, mai ales că aveam votul publicului și premiile juriului. După ce ne-am creat o comunitate, pentru că nu toată lumea care vine acolo votează, votează numai o parte și numai cei care văd toate filmele dintr-o competiție – lung sau scurt -, nu votează nimeni la întâmplare pentru că altfel nu ar ieși așa cum iese. În ultimii ani, când începuserăm noi să ne gândim cum să facem treaba asta, pentru că trofeul sau premiul de regie era întotdeauna ca votul publicului, după asta, pentru că am tot căutat atâtea metode de a ne departaja, am ales să voteze doar publicul. Noi suntem un festival de nișă, un festival mic în conținutul lui, dar cu un public foarte mare. 

Din aceste motive este și diferit de celelalte festivaluri existente.

Da, el este atât de diferit de orice festival urban și de celelalte existente, încât trebuia să facem o diferențiere și trebuia să profităm, în sensul cel mai bun, de oamenii de acolo. Sigur, cred că ceea ce ne-a convins, pentru că ne gândeam de mult, a fost că în ultimii ani aveam același tip de vot. OK. Dacă știm treaba asta, înseamnă că ei sunt suficient de responsabili și de pregătiți să-și asume asta. Pentru că din cei prezenți, numărul de voturi este de 300-400. Este un număr mititel, dar e un vot real, de conținut. Noi suntem ai lor și ei sunt ai noștri, într-un fel, și am remarcat că a funcționat foarte bine așa. Au existat dubii pentru că era o schimbare, dar dacă aș da timpul înapoi, cred că am luat o decizie foarte bună. Au fost foarte multe criterii care adunate au dus la rezultatul acesta. Iar noi suntem mulțumiți cu ceea ce iese.

Și publicul este mulțumit.

Asta era mai ușor de mulțumit pentru că era credibilitatea noastră pe care trebuia să o păstrăm, noi ca festival, și a selecțiilor pe care le facem.

Pentru că am ajuns la selecții. Irina Nistor a fost unul dintre selectori. Cum îi alegeți și pentru cât timp?

Da, Irina Nistor la scurtmetraj și Ludmila Cvikova, de ceva ani, cred că se fac nouă sau zece, la lungmetraj. Am încercat și cu selecționer din afară, apoi am funcționat cu Alex Leo Șerban, iar după aceea a fost Ludmila și cu ea am mers mai departe. Am învățat multe de la ea, dincolo de partea profesională, am învățat despre lucrul în echipă. Pentru mine este etalon de lucru în echipă. Așa sunt mulți oameni care știu lucruri despre cinema și despre film, dar a organiza și a programa lucrurile într-un festival este un lucru care se obține doar cu echipa.

Iar de anul acesta, faceți echipă cu Ionuț Mareș. Cum ați ajuns la el?

Pe Ionuț l-am cooptat întâi la DaKINO, într-un juriu de trei, care a selectat pentru acesta. El ne-a plăcut că este atent, știe să lucreze în echipă și are o seriozitate în a face lucrurile, iar eu sunt foarte-foarte încântată de selecția lui. Și cred că și publicul o să fie.

Cred că este o senzație minunată să vezi cum publicul rezonează cu voi și la vot și la vizionarea filmelor alese.

Da, este senzațional, pentru că noi ne atașăm de filme. În final chiar de toate, pentru că vorbești cu producătorul, cu distribuitorul, cu regizorul, cu cel care vine acolo, cu cel care vine să reprezinte. De fapt suntem o mare familie, fiecare cu preferatul ei. Au fost ani când voturile au fost foarte apropiate sau ani în care câștigătorul s-a detașat.

Ți s-a întâmplat, de-a lungul timpului, să piardă preferatul tău?

Da, s-a întâmplat când a pierdut la diferență de două voturi. Pentru că și noi putem să votăm, dar se întâmplă să ne luăm cu treburi, se face ora când trebuie să votezi și nu o faci. Iar când vrei s-a închis votul. Atunci m-am hotărât să nu mai ratez niciun vot. Este un tip de exercițiu pe care putem să-l facem și la altă scară. Și de-atunci am zis ca nu mai ratez niciunul.

Ce alte lucruri mai faci, profesional?

Pentru că vorbeam la început de debuturi, recent am debutat ca producător de film de lungmetraj. Nici mie nu-mi vine să cred când spun asta, pentru că este cea mai mare cotitură pe care am făcut-o în ultimii ani. Am decis că e momentul să trec de la scurtmetraj la lungmetraj. Aceasta este cotitură de anul trecut, pentru că datorită acestui film o să văd și eu Festivalul de Film la Sarajevo, pe care mi-l doream atât de mult. Alte lucruri pe care le-am mai făcut au fost filmele aduse pentru Festivalul „George Enescu” – lucru destul de complicat la început, pentru că nu știam publicul. Era public diferit și acest lucru a ieșit puțin din zona mea de confort. Am avut emoții pentru că nu știam cum reacționează. Acolo este o piață deschisă, este intrare liberă și nu știam cui ne adresăm. A fost un lucru provocator pentru mine la vremea respectivă, dar sunt bucuroasă să o fac ori de câte ori mă solicită, deși e complet altceva. 

Pe cine ai vrea să inviți într-una din edițiile următoare?

Pe Yorgos Lanthimos mi-ar plăcea să-l invităm, pentru că sunt fan necondiționat, îl urmăresc de câtva timp și are filme de arătat publicului.

Anonimul este atât de diferit de orice festival urban și de celelalte existente, încât trebuia să facem o diferențiere și trebuia să profităm, în sensul cel mai bun, de oamenii de acolo. (Miruna Berescu, director artistic Anonimul)

Foto sus: Miruna Berescu & Park Chan-Wook, fotografie de Mihaela Marin