VIAȚA SECRETĂ A TABLOURILOR Ziarul Metropolis vă invită la mici incursiuni în existenţa nevăzută, uitată sau ignorată a imaginilor care ne fascinează. Unele au schimbat istoria artei, altele au rămas ascunse printre poveşti.
Un articol de Dana Ionescu|17 iunie 2022
Viena, 1916-1917. În atelierul său, Gustav Klimt lucrează la un portret. Nu va mai trăi decât foare puțin după ce va reuși să termine această lucrare din care privește, într-o direcție incertă, o doamnă necunoscută. În stil expresionist, renumitul pictor austriac pictează cu însuflețire, cu patimă, pe un fundal gri-verde, o femeie frumoasă, cu capul descoperit: „Portretul unei doamne” (60 x 55 centimetri). Peste decenii, o tânără va descoperi că protagonista enigmatică a acestui tablou de final este însă o…înlocuitoare.
Piacenza, 1925. Galleria Ricci-Oddi achiziționează tabloul și îl expune zeci de ani, timp în care vizitatorii îl admiră nestingheriți, iar studiile despre arta lui Klimt devin din ce în ce mai numeroase.
Piacenza, 1996. Claudia Maga, o studentă la arte plastice, în vârstă de 18 ani, răsfoiește un album despre opera completă a pictorului vienez și o izbește asemănarea dintre privirea protagonistei din acest portret și privirei femeii din „Portretul unei tinere doamne”, un tablou al lui Klimt despre care nu se mai știe nimic. Cea din urmă avea pălărie și eșarfă, dar privirea peste umăr era aceeași, ca și acel grain de beauté de pe obrazul stâng. Fotocopiază portretul dispărut și îl suprapune peste „Portretul unei doamne”. Gestul e decisiv. „Și asta a fost. «Portretul unei doamne» ascunde alt portret dedesubt, singurul portret dublu pe care l-a pictat Klimt în viața lui”, a explicat ea.
În același an, Ferdinando Arisi, director al galeriei din orașul italian care găzduiește lucrarea, este de acord ca ipoteza să fie investigată. Tabloului i se fac teste cu raze X la spitalul din localitate și teoria adolescentei se confirmă.
Ceea ce nu se poate spune și despre „explicația” biografistă din spatele picturii: Klimt este atât de îndurerat de moartea fetei vieneze de care se îndrăgostește, dar care moare, încât, încercând disperat să o uite, pictează peste ea portretul altei femei. Și așa se naște un palimpsest dintre cele mai impresionante ale secolului XX.
Piacenza, 1997. Galeria care găzduiește dublul portret trece printr-o renovare și o reamenajare. Pe 22 februarie, încă se fac pregătiri pentru o mare expoziție. Unul dintre organizatori anunță poliția că „Portretul unei doamne” e, brusc, de negăsit. Se găsește doar rama lui, pe acoperișul clădirii.
Ventimiglia, 1997. La nici două luni de la presupusul jaf, în legătură cu care ancheta nu a făcut progrese, poliția italiană descoperă în orășelul de la granița cu Franța o copie falsificată a lucrării, într-un pachet destinat fostului prim-ministru italian Bettino Craxi, care are probleme cu legea și se ascunde în Tunisia. Se conturează o altă ipoteză: tabloul dispărut în februarie din galerie era doar o copie, cu care originalul fusese înlocuit cu luni în urmă, iar „jaful” din februarie fusese înscenat pentru a distrage atenția.
Piacenza, 2019. E decembrie și se face curățenie. Grădinarii care îngrijesc plantele din curtea galeriei de unde capodopera a dispărut în urmă cu 23 de ani găsesc, ascuns într-un zid năpădit de iederă, ceea ce nimeni n-ar fi crezut: „Portretul unei doamne”. În luna următoare, cercetările confirmă că acesta este originalul, care a stat acolo multă vreme, iedera nemaifiind tăiată de mulți ani. „Nu este deloc mică emoția că vă pot spune că tabloul este cel autentic”, a declarat procuroarea Ornella Chicca, citată de mai multe surse.
Până la momentul descoperirii, anchetatorii investigaseră mai multe fire, dar fără rezultate concrete. În 2015, relatează BBC, unul dintre ei, Luca Pietranera, intrase în contact cu un experimentat falsificator de tablouri din Piacenza, rămas însă anonim. Aflase de la acesta că el însuși înlocuise originalul cu un fals în galerie, cu câteva luni înainte de dispariția originalului în celebrul „jaf”, când lăsase în urmă rama falsului. Originalul l-am furat cu luni în înainte de „jaf”, fără ca nimeni să observe, ar fi recunoscut bătrânul impostor, care a mai făcut o afirmație misterioasă: originalul se va întoarce la locul lui din galerie la 20 de ani după „jaf”.
Totul e bine când se sfârșește cu bine, veți spune. Fără îndoială. Și totuși, de ce s-a furat tabloul, acum estimat la 60 de milioane de euro, dacă el s-a întors în galeria din care a fost sustras? Sau invers: De ce l-a lăsat hoțul să zacă ascuns, aproape de locul de care aparține? Sau: De ce l-a înapoiat, înscenându-i o întoarcere în ascunzătoare improbabilă chiar de la galerie?
Nici poliția italiană, nici o altă autoritate nu au răspuns la aceste întrebări. Răspuns nu există nici la întrebarea legată de identitatea celor două doamne pictate în dubul portret de un artist unic, cu un an înainte să-și găsească sfârșitul. Dincolo de capodopera unică a pictorului vienez, în istoria artei rămâne și povestea ei, misterioasă, așa cum le stă bine de multe ori realizărilor artistice de excepție.
