“Indianul vrea în Bronx”, de Israel Horovitz, în regia Iarinei Demian. L-am văzut duminică, în noapte, pe Batiştei, la ARCUB, la jumătatea lui noiembrie, acum, după cele două Apocalipse care ne-au traversat timpul – din fosta fabrică “Pionierul” din Bucureşti până pe Bulevardul Voltaire din Paris.
Un articol de Andrei Crăciun|22 noiembrie 2015
“Indianul vrea în Bronx”, montat la București, a apărut ca parte a unui proiect care luptă împotriva discriminării și tot ce atrage după sine: ură, marginalizare, violență, și – cum prea bine cunoaștem – moarte.
Iarina Demian și-a făcut deja un crez din a-l promova pe dramaturgul Israel Horovitz în România. Are dreptate. Israel Horovitz este prea puțin cunoscut și apreciat la noi, deși ceea ce are de spus este important, deloc trecător, și ne privește acut.
“Indianul vrea în Bronx” nu s-a născut – strict textual – pe străzile secundare din New York, ci în Anglia, unde Israel Horovitz se confrunta, la începutul anilor `60, concomitent cu rigorile Academiei Regale de Artă Dramatică și cu foamea.
Acțiunea piesei este însă circumscrisă la acea Americă învolburată din urmă cu jumătate de secol, o Americă brăzdată de inegalități și abuzuri. Mai exact, drama se întâmplă în stația unui autobuz care nu vine niciodată, în New York, New York. Aici, doi golani, la rândul lor produsul unui tulburător eșec de integrare socială, umilesc un indian care le pică din cer. Acesta este – spune legenda, și legendele se întemeiază pe adevăr – spectacolul care l-a înălțat, la sfârșitul anilor `60, pe actorul Al Pacino până la Hollywood.
În România, rolurile celor doi agresori – Murph și Joe – sunt jucate de Anghel Damian și Paul Ipate. Ei sunt tineri, ei sunt talentați și dacă nu vor ajunge niciodată la Hollywood, dacă nu vor călca niciodată în urma lui Al Pacino, ei bine, atunci pierderea este a Hollywood-ului însuși, și nu glumesc decât pe jumătate.
Îi cunosc bine pe amândoi, i-am văzut jucând diferite partituri. Continui să mă las încântat de felul în care Anghel Damian reușește să nu se repete trădând înțelepciune, deși e la început de drum, continui să mă las încântat de felul în care Paul Ipate găsește ce este vulnerabil, ce este uman într-un om care atacă un alt om.
Dar – cel mai mult – mă bucur că l-am descoperit, chiar dacă târziu, pe Liviu Topuzu, un actor care merită mai multe aplauze. Topuzu își joacă rolul de victimă cu o înduioșătoare seninătate. El reușește să devină – pentru o oră – un indian care vrea în Bronx. Îl vezi îndurând lovituri, într-o stație de autobuz, lângă o cabină telefonică, și – pentru o oră – în jur chiar se face New York și plouă cu atâta indiferență printre zgârâie-nori.
Jumătate de secol mai târziu, omenirea nu s-a făcut bine. Avem – de-acum – discursuri corecte politic, care ne drapează ipocrizia, dar în continuare cel slab zace lovit , fără putere de apărare.
În continuare, într-o nesfârșită concluzie, niciun autobuz nu oprește încă aici. Viața rămâne o ecuație neîndurabilă pentru cei excluși.
