Astăzi, pe 14 martie, se împlinesc trei ani de la moartea ei, la Paris, în 2021, atunci când Covidul făcea ravagii şi oprise lumea în loc. Avea aproape 90 de ani.
Un articol de Liliana Matei|14 martie 2024
Când am întâlnit-o prima dată pe Aurora Cornu, pe terasa de la Muzeul Literaturii, într-o scurtă vizită prin București, era o după-amiază de vară toridă, eu eram o tânără jurnalistă care voia un interviu, dar după primul sfert de oră discuția s-a transformat într-una din acele întâlniri magice, cu povești și destăinuiri imprevizibile, ore întregi în care nu simți cum timpul se scurge și știi că e un moment pe care-l iei cu tine prin timp și prin viață. Aurora Cornu avea o personalitate copleșitoare. Astăzi, pe 14 martie, se împlinesc trei ani de la moartea ei, la Paris, în 2021, atunci când Covidul făcea ravagii și oprise lumea în loc. Avea aproape 90 de ani.
După întâlnirea de la Muzeul Literaturii, într-un București post-Revoluție care a avut niște ani buni un aer boem, care pe urmă, încet-încet s-a disipat, am revăzut-o întâmplător la Paris, peste alți câțiva ani. Era frumoasă, era puternică, avea o energie specială, te făcea să vezi frumusețea din obiecte și să respiri un aer tare, la o altă înălțime, avea un fel de directețe care e rară și un fel de sinceritate ușor brutală, dar absolut fascinantă. Iar felul ei de a vorbi despre iubire, felul ei de a-și povesti viața sunt unice. Literatură pură. A trăit ca un personaj și a murit ca un personaj dintr-un roman pe care nu l-a scris.
„Dragă Aurora, după ce ai plecat în seara aceea m-am întors acasă stăpânit de un sentiment mic şi ciudat care abia a doua zi mi-am dat seama ce înseamnă. (…) Ştiam că te-am cunoscut, ştiam că ne-am plimbat împreună, că ceasuri întregi am stat fascinat de prezenţa ta, că sufletul meu a tremurat de nenumărate ori la auzul glasului tău şi că în ultima vreme, tot ce era aici, marea şi valurile, şi răsăritul soarelui, şi apusul, şi portiţa vilei, şi apele minerale, şi nopţile cu stele, erai tu…”
Un paragraf dintr-una dintre scrisorile pe care i le-a scris acum o eternitate Marin Preda, în perioada iubirii lor nebune. Frumoasă, elegantă, îngrozitor de săracă într-un Paris în care a fugit de iubirea pentru Marin Preda care i-a fost soț cam patru ani din viață, Aurora Cornu își avea ea însăși numele ca poetă în dicționar în colecţia Pléiade.
În fond, atunci când am stat de vorbă mi-a mărturisit că a fost un act de orgoliu, de mare orgoliu să se despartă de Marin Preda. Dar… avea nevoie să nu crească la umbra numelui lui. Avea nevoie să existe ea însăși.
„Era fermecător în intimitate, avea un fel de a te utiliza pentru literatura lui, în care tu nici nu-ţi dădeai seama că el te stoarce ca pe o lămâie, tu erai foarte fericită să contribui. Un om perfect unic. Iar şansa de a-l cunoaşte pe Marin şi de a fi în viaţa lui e una complet majoră. Nu ştiu dacă toată lumea a apreciat şansa asta. Eu da… Faptul că eu am plecat e pentru că aveam alte vise şi probabil că în tinereţea şi prostia mea de-atunci îmi închipuiam că un Marin Preda se găseşte şi la alte colţuri de stradă. Ei bine, nu…”.
N-a mai găsit niciodată la un colț de stradă din București, din Paris, din New York sau din lumea largă un Marin Preda, asta cu siguranță. Și, în aceeași seară în care timpul s-a oprit în loc pe terasa de la Muzeul Literaturii i-am simțit regretul. Amestecat cu nostalgie, dar și cu bucuria că a trăit o poveste care, la fel ca-n „Romeo și Julieta”, n-a apucat să intre în declin. A avut curajul s-o oprească acolo sus, în acel moment în care își trăia apogeul.
Curtată de toți poeții Parisului acelui moment, Aurora Cornu i-a respins pe toți din același motiv. Era femeie… și nu voia să crească la umbra niciunui alt nume. La urma urmei, unul dintre motivele pentru care plecase din viața lui Marin Preda fusese acela că i se părea că lângă el nu poate scrie, deși… mi-a spus zâmbind și cu un aer confidențial: „cele mai bune pagini le-am scris lângă el.”
Poezie… „inima omului e o mare pe care se pluteşte / ca pe vremea romanilor blestemând-o şi temând-o / Fără instrumente de precizie/ Fără ultimele descoperiri tehnice“. A plutit pe diverse inimi-mări Aurora Cornu, dar cea mai frumoasă a rămas cea a lui Marin. Și, dacă e s-o cred pe cuvânt – și-mi aduc aminte lumina de îndrăgostită din ochii ei, atunci când mi-a spus aceste cuvinte, se lăsa seara peste București și noi vorbeam deja de ore și ore… – spre marea asta infinită s-a îndreptat la final!
„Marin era un tip perfect ca om, ca bărbat, ca amant, ca soţ, de un farmec nesfârşit… Despărţirea noastră a fost tot atât de frumoasă cum a fost întâlnirea noastră de amor. O chestie stranie. Cred că nimeni n-a înţeles de ce l-am lăsat eu şi după ani de zile m-a întrebat: «Dar, de fapt, de ce m-ai lăsat tu?». Şi i-am zis: «Nu ştiu.» Ştiam, de fapt. Aveam alte vise. Visele ne-au despărţit. Eu voiam să văd lumea, el voia să-şi împartă viaţa poporului lui, el avea dreptate, el e profund prezent în viaţa poporului lui, iar eu sunt trecătoare. Îl iubesc viu, mort şi până la sfârşitul vieţii mele şi el «de męme»”.
Deși ea însăși creatoare a unei opere, colaboratoare a Monicăi Lovinescu și a lui Virgil Ierunca, prietenă cu Eli Lotar, marele fotograf din anii 30, ale cărui fotografii valorau cât lucrările lui Picasso și cu care în primii ani bătea cluburile de jazz al Parisului noaptea, actriță și scriitoare, Aurora Cornu spunea cu un amestec de mândrie și modestie că, deși în literatura română numele ei va rămâne „trecător”, una dintre marile ei „opere” este aceea că i-a dăruit acestei literaturi romanul „Moromeții”, pe care Marin Preda îl pusese într-un sertar, unde ea l-a descoperit și l-a convins să-l scoată la lumină.
„Era o mare pasiune între noi”, îşi aminteşte Aurora, întrebându-se oare de ce Marin îi asculta pe-atunci sfaturile… „Pentru că vă iubea”, i-am sugerat. Şi a râs. „Nu e destul pentru un scriitor. Scriitorii sunt nişte animale foarte periculoase. De fapt, singura lor femeie este literatura. Asta iubea cel mai mult, opera lui… Femeile din viaţa lui… le trata ca pe regine, toate nevestele lui erau regine, dar trebuie să fii foarte naiv ca să crezi că un scriitor are neveste, el are o singură metresă care e opera lui.” Şi nici unul dintre cuvinte n-a fost spus cu tristeţe, doar cu nostalgie. „Nu ne-am jucat… Chiar era o mare pasiune. Foarte puţin ne-am despărţit în patru ani. Am stat împreună minut de minut, secundă de secundă, el scriind, eu dormind, pentru că eram bolnavă… eram foarte slăbită, n-aveam nici o boală organică, un fel de depresie şi de dezgust de viaţă şi el, care era de felul lui ipohondru, s-a transformat în infirmier. Ceea ce i-a cruţat lui vreo doi ani de ipohondrie, până când m-am întremat eu şi am schimbat rolurile. Eram foarte fascinată. Şi de el, şi de literatura lui mai ales. Iar el a găsit în mine o lectoare de care era foarte fericit, aşa că mă trezea din somn fără milă să-mi citească o frază… Am fost foarte fericiţi şi am trăit atât de intens, că probabil că alte cupluri izbutesc să facă asta în 30-40 de ani. Noi am făcut-o în patru ani.”
A fost fericită cu Marin? – am întrebat-o cu toată indiscreția. „Da”, mi-a răspuns aproape fără să stea pe gânduri, „dar am plătit toate preţurile care erau de plătit şi nu mi s-a părut scump.” Ce a păstrat, de ce-i e dor? Amintirea unor ani în care „trăiam în literatură, în idealuri, în creaţie, creaţie genială…”. Amintirea unei seri la Sinaia când Marin a început să plângă, iar ea l-a tras într-un tufiş ca să nu-l vadă nimeni pe Marin plângând. „Nu mi-a iertat-o niciodată. «Ţi-a fost ruşine de lacrimile mele», mi-a spus”… Amintirea colorată de canarul Cane – aşa cum îl botezase Marin – şi care intrase într-o zi pe fereastră în prima lor locuinţă împreună şi se aşeza pe capacul aparatului rusesc la care ascultau muzică şi se întrecea cu Mozart… şi care într-o zi a zburat de unde venise; amintirea unei seri la Mogoşoaia când, sub fereastra lui Marin, a căutat ore în șir un greiere care cânta prea tare şi-l deranja…
Pe 14 martie 2021, într-un spital din Paris, infectată cu Covid, Aurora Cornu a murit la 89 de ani. Undeva, în univers pluteau cuvintele pe care Marin i le-a scris în prima scrisoare pe care i-a trimis-o… și care-i surprinde în câteva cuvinte minunata și fascinanta personalitate.
„Mă opresc din scris. Ceva diafan, nespus de frumos, pluteşte în jurul meu, peste hârtie, peste mâna cu care îţi scriu. Şi văd ochii tăi deschişi pe jumătate asupra mea şi-ţi văd gura zâmbind… Este ispita raiului! (…) Oh, te iubesc! Te iubesc de tot, cu părul tău, cu hainele tale verzi, cu salopeta şi sandalele tale ciudate. Iubesc cingătoarea ta ascunsă, copcile, oasele trupului tău… Totul, aspiraţiile tale, somnul tău… Vanitatea şi cochetăria ta distilată, neliniştile tale profunde, gândul tău puţin îngheţat, categoric şi fără ascunzişuri…”
