În anii ’50 ai secolului trecut, Nicolae Labiş (2 decembrie 1935 – 22 decembrie 1956) şi Nichita Stănescu erau doi poeţi foarte tineri, în plină ascensiune. Amândoi au devenit rapid celebri. Mai întâi Labiş. Puţin mai târziu, Nichita.
Un articol de Petre Ivan|22 decembrie 2015
Nicolae Labis era mai tânăr decât Nichita cu doi ani. Ceea ce nu se ştie este că Nichita a avut un adevărat „complex Labiş”, fiind tot timpul intimidat, inhibat de prezenţa fizică şi poemele autorului „Morţii căprioarei”.
„Când eram student la Universitate, Nicolae Labiş urma, alături de alţi viitori scriitori, „Şcoala de Literatură”, povestea Nichita unor prieteni, în 1979. Într-o zi, în pauză, am auzit cum o colegă urla ca un megafon :
– Stimaţi tovarăşi, printre noi se află marele poet Nicolae Labiş. Să-l rugăm să ne citească o poezie…
Bătrânilor, Labiş nu ne-a citit nimic. Ne-a recitat poemul „Moartea căprioarei”. Am fost copleşit… Până atunci credeam că sunt şi eu un poet mare. Ei bine, în momentele când Labis recita, mi-am dat seama cât de mare poet era el şi cât de prost eram eu. După asta mai mâzgăleam şi eu câte o poezie. Despre izvoare, să zicem. O transcriam frumos şi o arătam unui prieten.
– Da, e drăguţă, strâmba din nas prietenul. Îmi pare rău însă să-ţi spun că Nicolae Labiş a scris şi el o poezie pe această temă. A lui e genială, incomparabilă. E mai originală, are imagini mai reuşite, e o minune, ce mai.
Scriam o poezie de dragoste şi o arătam unei colege care îmi plăcea.
– Sigur, versurile tale sunt simpatice, spunea fata condescendent. Dar se compară ele cu celebrele versuri ale lui Labiş : „Azi m-am îndrăgostit, e-un curcubeu / Deasupra lumii sufletului meu” ? Mai încearcă, până la urmă nu-i rău deloc, spunea ea plictisită şi se îndepărta.
Ajunsesem să încui uşa când scriam ceva, de parcă aş fi săvârşit o crimă. Mi-era ruşine că scriu poezii atât de slabe în comparaţie cu ale lui Labis şi mă temeam tot timpul să nu mă fac de râs. În general, mă prefăceam că nu scriu nimic. Apoi s-a întâmplat groaznicul accident în care a pierit Labiş. Am suferit mult pentru dispariţia talentatutlui poet, pe care îl iubeam cu toţii şi pe care îl consideram liderul generaţiei noastre. El a trecut din viaţă direct în legendă. Peste un an sau doi, mă plimbam prin Cişmigiu cu prima mea iubită-scriitoare ( o poetă celebră în epocă, dar nu-i dăm numele – n.n.). Îi recitam din Rilke şi din poemele mele.
– Ştii cu cine m-am… culcat eu prima dată ? m-a întrebat fata pe neaşteptate şi fără nicio legătură cu ceea ce-i spuneam eu.
– Nu! Cu cine ?
– Cu Nicolae Labiş !
Ah, m-am gândit, Labiş ăsta nici mort nu mă lasă să trăiesc…
Treaba e, bătrânilor, că eu n-am îndrăznit niciodată, cât a trăit Labiş, să public vreo poezie. Labiş a murit în decembrie 1956, iar eu am debutat în primăvara lui 1957.”
* * * * *
P.S. „Mărturisirea” lui Nichita mi-a fost comunicată de un poet optzecist. Am verificat corectitudinea unor informaţii din monologul autorului celor „11 elegii” : într-adevăr, Nichita a debutat în martie 1957, cu trei poezii, în revistele „Tribuna” şi „Gazeta literară”.
Am revenit puţin asupra textului, amintindu-mi exact ritmul rapid al dialogului purtat de Nichita cu iubita lui. A mai fost şi o înjurătură la adresa lui Labiş, dar n-am mai reprodus expresia…
* articol preluat, cu amabilitatea autorului – prietenul ziarului nostru, scriitorul Şerban Tomşa – de pe blogul său, Colivii pentru idei.
Foto: Nicolae Labis, Nichita Stănescu – wikipedia
