ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE. Puţini români s-au bucurat de o notorietate internaţională netăgăduită. Între aceştia, Martha Bibescu (1886-1973) ocupă un loc de excepţie.
Un articol de Georgeta Filitti|26 iunie 2017
Născută Lahovary, căsătorită cu George Valentin Bibescu, cel ce va ajunge președintele Federației Aeronautice Internaționale, ea a cunoscut de timpuriu celebritatea prin volumul Cele opt paradisuri, relatare a călătoriei efectuate în Persia în 1905, premiat de Academia Franceză. Cariera de scriitoare și corespondentă – aceasta din urmă rămâne neegalată pentru numărul scrisorilor schimbate cu oameni de seamă ai epocii – i-a fost dublată de o exemplară activitate privind restaurarea patrimoniului de familie. E vorba de palatul Mogoșoaia, ctitorie brâncovenească moștenită de Bibești. Cu arhitecții Domenico Rupolo și G.M. Cantacuzino și pictorul Fortuny, Martha Bibescu a transformat locul într-o reședință magnifică, trufașă, aflată la concurență cu semenele ei din Europa. Aceeași pecete aristocratică a pus pe palatul de la Posada. Amândouă au astăzi altă destinație și intențiile ctitoriței restauratoare abia se mai zăresc. Într-unul se fac expoziții de artă contemporană, în sunetele muzicii lăutărești de la cârciumile din jur; în altul e un trist muzeu de vânătoare.
În timpul primului război mondial, Martha Bibescu a urmat calea multor femei din boierimea română și a condus la București un spital pentru răniți. În același timp însă și-a atras oprobriul public pentru relațiile fățișe cu ocupantul german. Generalului Berthelot, șeful misiunii militare franceze, atât de iubit de ai noștri, a refuzat cetățenia română dacă Martha Bibescu primește vreo decorație pentru contribuția la ajutorarea răniților. A primit totuși Crucea de război. În Al Doilea Război Mondial, palatul de la Mogoșoaia a fost devastat de legionari care au confiscat, distrus și furat piese unice (corespondența domnitorului Constantin Brâncoveanu cu Cancelaria imperială austriacă, scrisori ale domnitorului Gheorghe Bibescu, manuscrise Paul Claudel, Anatole France ș.a.) Ura legionarilor s-a explicat prin prietenia Marthei Bibescu cu Elena Lupescu, pe atunci egeria regelui Carol al II-lea. În scrisorile găsite în locuința acesteia, Martha o numea „suverana mea”. Cu relații în ceea ce se numește jet european society, Martha Bibescu reușește să fugă din țară în 1945, cu un avion englez și se stabilește la Paris, până la sfârșitul vieții. E omagiată acolo (cu Marele Premiu al Academiei Franceze, pentru întreaga operă, și cu Legiunea de Onoare) și în Belgia, unde e aleasă membră a Academiei Regale.
Opera ei (30 de volume), de o uimitoare expresivitate, cuprinde câteva titluri, reeditate ani de-a rândul. Izvor, țara sălciilor (1923) rămâne un desăvârșit omagiu pentru România și frumusețile ei. Apoi La bal cu Marcel Proust (1928), Papagalul verde (1929), Cruciată pentru anemonă (1931), Catherine Paris (1933), Nimfa Europa (1960) o situează printre marii scriitori ai secolului XX. Unele cărți au fost ecranizate în Franța și în Statele Unite. Ambițioasă peste măsură, a dorit să scrie dar să și facă istorie; de aici a exagerat adesea, venind în răspăr cu mulți contemporani. În același timp niciun român nu se poate lăuda cu relațiile ei, cu prieteniile, cu influența pe lângă suverani, principi, miniștri – într-un cuvânt oameni care au determinat soarta lumii.
Arhiva ei, cât n-au risipit prin vânzare moștenitorii, a ajuns la Biblioteca Națională din Paris, la Austin, în Texas, și la Biblioteca Națională a României. Aici se păstrează un fond de peste 2.000 de scrisori, primite de ea. Editarea lor este o adevărată provocare pentru că dovedește cât de europeni au fost românii, ce plajă de subiecte s-a abordat în această corespondență. Apoi, urmărind răspunsul ei, ce trebuie căutat în arhive publice sau particulare, rămâi fascinat de splendida limbă franceză folosită de Smaranda, cum a intitulat atașatul militar al Marii Britanii la București, lord Thomson of Cardington, cartea ce i-a dedicat.
În timpul primului război mondial, Martha Bibescu a urmat calea multor femei din boierimea română și a condus la București un spital pentru răniți. În același timp însă și-a atras oprobriul public pentru relațiile fățișe cu ocupantul german.
