Fotografia e o laşitate şi e un fapt radical. Fotograful ştie că nu trebuie să creeze lumea din nou; dar oriunde oricând s-ar afla, lumea întreagă se află cu el aici şi acum.
Un articol de Sebastian-vlad Popa|28 noiembrie 2013
Fotografia e o lașitate și e un fapt radical. Fotograful știe că nu trebuie să creeze lumea din nou; dar oriunde oricând s-ar afla, lumea întreagă se află cu el aici și acum.
Fotograful are de făcut un singur gest, cel mai laș gest dintre gesturile de lucru ale artistului: să îndrepte obiectivul înspre lume. Ce intră și încremenește în încadratura obiectivului e surprinzător, miraculos, perfect, dincolo de orice intenție și de orice așteptare, așa cum lumea este – atunci când se încredințează privirii.
Fotografia, asemeni oricărui pătrat care limitează privirea, forțează privirea să-și capete conștiința. De aceea, fotograful are de făcut cel mai radical gest dintre gesturile de lucru ale artistului: să îndrepte obiectivul înspre lume.
Maladia secolului e fotografia. Toată lumea e pasionată de fotografie. Tuturor le place fotografia. Nu există să nu fii interesat de fotografie. Nu există să nu fie interesantă fotografia. Fotografia e o pasiune artistică. Oamenii au sensibilitatea artistică și iubesc fotografia. Fotografia e o artă! Cine spune că fotografia nu e o artă este ponegrit.
Pentru că fotografia e democratică, e a tuturor. Fiecare are un fel de adevăr, un fel de întâietate, un fel de vulnerabilitate, un fel de speranță, din care lumea pare că e făcută. Fotografia e o artă pentru că arată sensibilitatea omului care face fotografie. Cine spune că fotografia nu e o artă e fie snob, fie obtuz.
Fotografia e a tuturor și nu e a celor care nu suportă plaga mondială numită fotografie. Fotografia surprinde tot felul de chestii. Nebănuite. De care nici nu știai. Fotografia e sensibilă, te învață să observi. Te învață să fii atent. Și, în definitiv, ce este artistul, dacă nu un om mai atent decât alții? Aşa fiind, toată lumea practică atenția practicând fotografia.
Deci toată lumea face fotografii bune. N-am văzut fotografi care să nu facă fotografii bune. N-am văzut oameni pasionați de fotografie care să nu facă fotografii bune.
Fotograful e radical, el știe că orice obiect privit (cu ochiul) se transformă în subiect. Dar asta e și lașitatea fotografului, bănuind el (cu bună știință!) că obiectivul fotografic nu e într-adevăr obiectiv, ci un subiectiv raportor de orice.
O imagine decupată dintr-o imagine provoacă o tensiune nouă, aparent mai puternică decât cea a ansamblului. Un pătrat (sau încadrare) care se perindă peste imaginea lumii face din oricare dintre pozițiile trecerii lui o poziție critică, misterioasă, gravă.
Tăind cu foarfeca tot mai îngust încadratura unei fotografii, imaginea ei devine din ce în ce mai inexpresivă, mai pătimașă și mai enigmatică, până la sfâșierea interioară a privitorului care nu mai poate opta între revelarea unei noi evidențe și revelarea unei noi ascunderi. E destul să adâncești detaliul ca să observi și mai acut lumea, și să te înfiori de ocultările ei. Blow-Up al lui Michelangelo Antonioni ne spune acest adevăr.
Fotograful e radical, el se bizuie pe acest adevăr. Fotograful e laș pentru că se bizuie pe acest adevăr, fără puterea de a atinge el însuși materia căreia îi dă o atât de vie conductibilitate de conștiință.
Continuarea textului poate fi citită în numărul 2 al trimestrialului ,,Infinitezimal”, de vânzare în librăriile Bastilia, Humanitas și Cărturești Verona.
