ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Cel care se apropie astăzi de opera şi mai ales de exegeza ce i-a fost consacrată în ţară şi străinătate ziaristului, memorialistului, şi nu în ultim rând istoricului Pamfil Șeicaru (1894-1980), rămâne uimit de patima ce răzbate atât din unele pagini ale acestuia cât şi din cele ale comentatorilor săi.
Un articol de Georgeta Filitti|8 august 2017
Participant la Primul Război Mondial, decorat cu ”Mihai Viteazul” și preocupat de veșnicirea numelor celor care s-au sacrificat atunci (ridică mânăstirea Sf. Ana lângă Orșova, monumentul de la Mărășești, pe cel de la Soulzmatt – Alsacia), deputat și ziarist, Pamfil Șeicaru rămâne una dintre cele mai controversate figuri publice din România secolului XX.
Numele îi rămâne legat în primul rând de ziarul ”Curentul” (întemeiat în 1928), cu o formidabilă dotare tehnică (rotativă de 224 de tone și posibilitatea de imprimare a 24000 de pagini în 24 de ore. În 1939 a scos, în 35 de zile, 10 milioane de cărți de citire). Dar prin același ziar a dus o campanie de șantajare unică ce avea să-i aducă avere și o faimă reprobabilă. Biografia lui după 1941, când e trimis de mareșalul Antonescu în străinătate pentru organizarea unei apărări din afara hotarelor, și până la moarte, e un amestec fabulos de adevăr și ficțiune, de posibil și de neimaginat.
A transferat bani în străinătate ca și 40 de tablouri ale unor artiști români consacrați; a luat legătura, în 1944, cu agenți naziști și a condamnat public actul de la 23 august 1944. Între 1945 și 1974 a locuit în Spania unde, după opinia unor comentatori, ”s-a luptat cu morile de vânt” încercând să definească situația României în acest răstimp pe harta lumii. În țară a fost condamnat la moarte în contumacie. A militat pentru regruparea exilului în jurul fostului monarh Carol al II-lea, apoi a principelui Nicolae. Și-a exprimat crezul politic în publicațiile ”Analele politice”, ”Liberty and Justice”, ”El Alcazar”, ”Curentul” , seria a II-a, din 1978, la Munchen, ”România muncitoare” etc. S-a spus că ar fi întreprins o vizită secretă în România încercând zadarnic să se întâlnească cu N. Ceaușescu.
Simpla enumerare a unor titluri din lucrările sale dă măsura ariei de preocupări, străbătute de antisovietism și antimonarhism (în accepția întruchipată de regele Mihai I): România. Hiroshima morală (1950); Unirea națională. Ideea forță a României moderne (1959); Karl Marx. Însemnări despre români (1965); La Roumanie dans la Grande Guerre (1968); Construcții pe nisip (1972. Mai adăugăm Scrisori din emigrație (1992), Vulpea roșcată (1996) ca și nenumăratele portrete risipite în presa românească a exilului, de la Ionel Brătianu și Constantin Stere, la Emil Cioran și Mircea Eliade, de la Ion Petrovici la O. Goga sau A.C. Cuza.
Personalitate controversată, prolifică, veșnic supusă discuției, Pamfil Șeicaru a devenit și personaj de roman pentru Liviu Rebreanu, Ion Agârbiceanu și Marin Preda.
Un exeget a scris că ”în persoana lui Pamfil Șeicaru ne confruntăm cu cel mai calomniat și batjocorit pe nedrept erou al culturii românești”.
