Eliza Petrăchescu: „Aştept să mă împac cu ideea că nu sunt nemuritoare”
https://www.ziarulmetropolis.ro/eliza-petrachescu-astept-sa-ma-impac-cu-ideea-ca-nu-sunt-nemuritoare/

Actriţa de la pagina 1 de astăzi este Eliza Petrăchescu (1911-1977). A jucat în filmele «Felix şi Otilia», «Tănase Scatiu», «Nunta de piatră», «Ilustrate cu flori de câmp».

Un articol de Monica Andrei|8 martie 2014

MEMORIA CULTURALĂ Eliza Petrăchescu (1911-1977) a absolvit Conservatorul de Artă Dramatică din Iași și a fost eleva preferată a actriţei Agatha Bârsescu. Din 1929 până în 1941 a jucat în peste 40 de roluri pe scena Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași. Totul i se datorează regizorului Ion Sava, cel care a descoperit-o.

Avea 15 ani, terminase şcoala la Sibiu, când tatăl ei a hotărât să meargă la Iaşi la nişte rude ca să-şi continuie studiile. Bucureştiul, în viziunea lui, era oraş famat. Marea actriţă Agatha Bârsescu o găzduieşte din milă în căminul Conservatorului.

„Într-o zi m-am dus la o expoziţie de caricaturi. Un domn a venit la mine şi mi-a spus: «nu vrei să te faci actriţă? Am nevoie de dumneata într-o piesă.» Era Ion Sava. Aşa am intrat la Conservator şi la Teatru deodată. Jucam şi învăţam, făceam figuraţie, orice. Era foarte deştept acest Ion Sava şi un spirit îndrăzneţ. Şi un mare regizor. Ştiţi că el a fost primul regizor care a înlocuit umbra lui «Hamlet» cu un ecran? Cred că i-a venit ideea asta că umbra aia numai necazuri ne făcea. Oricum, Sava avea o viziune modernă asupra teatrului. Tot el a pus un «Macbeth» cu măşti. Şi ce om! Avea o familie mare, necazuri, era bolnav, dar în fiecare seară venea la teatru. Ştia că actorul e obraznic şi mai strică. După ce a trecut de prima emoţie, mai pune de la el text, mai râde în scenă…”

În 1941, Ion Sava o recomandă pe actriță lui lui Liviu Rebreanu, care era directorul Teatrului Național „Ion Luca Caragiale” din București. S-a transferat în capitală. Avea deja succes la Iaşi, era recunoscută ca tragediană când s-a mutat la Teatrul Naţional. N. Carandino scria în revista Teatrul (nr. 3/1977): „Ion Sava şi mai ales Aurel Maican ne vorbeau deja despre această elevă a Agathei Bârsescu, deopotrivă de strălucită în repertoriul clasic şi cel modern […]. A intrat triumfal în istoria teatrului românesc o dată cu premiera «Copiilor pământului» de Andrei Corteanu.”

A urmat o serie de roluri. La mare distanţă în timp, şi-a făcut debutul în televiziune. Ceea ce era deosebit în realizarea ei era expresivitatea, o expresivitate necăutată, neurmărită cu tot dinadinsul, care supradimensiona firescul. În arta ei de a juca ştia să folosească gestul şi pauza indiferent dacă avea largi posibilităţi de evoluţie scenică sau, pur şi simplu, personajul trebuia să stea ţintuit în fotoliu minute în şir.

Până la cutremurul din 1977, când a decedat în propria casă, a locuit în blocul nr. 7 de pe strada Brezoianu, colţ cu strada Domniţa Anastasia. Urca strada Constantin Mille şi ajungea la Teatrul Mic, unde juca. Acceptase, după 12 ani, la invitaţia regizorului Dinu Cernescu, să joace iar în teatru. Ajungea la cabină înainte cu două ore de începerea spectactacolului. A jucat alături de Vraca, Mihai Popescu, Valeria Seciu, Emil Botta, Rodica Tapalagă, Carmen Stănescu, George Dinică, Victor Rebengiuc.

eliza-petrchescu-515632l

După câteva roluri în teatru, strălucite, a venit și invitaţia de a juca în film.

Citiți și: Lucia Sturdza Bulandra: „Ca să domnească, actorul trebuie să abdice”

Malvina Urşianu scria: «Avea un straniu al chipului, dramatic în sine. Avea un zâmbet care dădea nelinişte. După impactul cu chipul, venea impactul cu vocea.[…] Au existat mari cariere în film fondate numai pe aceste două haruri. Atâtea daruri la un loc nu sunt menite să aducă fericire. Ele trebuie plătite cu ceva, cu un sacrificiu, cu o jertfă. Eliza a fost, printre puţinii noştri mari actori, cea care a lăsat în cinematografie câteva marcante amprente ale trecerii ei: «Felix şi Otilia», «Tănase Scatiu», «Nunta de piatră», «Ilustrate cu flori de câmp». Cinematografia noastră se poate socoti fericită pentru acest tezaur acumulat.” (Sec XX, nr. 4,5/1977)

Eliza Petrăchescu, despre filme și actori

● „Le spun regizorilor se film: nu-mi daţi intonaţii că m-aţi nenorocit. Eu de felul meu vorbesc foarte firesc, dar am şi darul imitaţiei. Dacă cineva îmi dă tonul, firescul meu cade şi în locul lui apare imitaţia. Am nevoie să fiu lăsată în voia mea. Dar e aşa întotdeauna; plecăm de la personaj, de la câteva vorbe şi ajungem la rol. Nu ştiu să vă spun exact cum fac. Poate din instinct. Cred că din instinct.”

● „Actorul mare trebuie să aibă un suflet mare. Să fie un om generos. Bine că i-am apucat, măcar!”

● „Ce-a fost a fost. Acum aştept să mă împac cu ideea că nu sunt nemuritoare. Toată viaţa mi-a fost frică de moarte.”

● „Un actor când joacă – nu mai este el – e un instrument nu în mâna oamenilor, ci în mâna rolului.”

Ultimele ore din viaţa actriţei

Eva Sârbu, care i-a luat un ultim interviu pentru revista Cinema, cu puţin timp înainte de cutremurul din 4 martie 1977, îşi aminteşte:

„M-a invitat la ea acasă. Mă aştepta în holul blocului. Era foarte îngrijit îmbrăcată, fardată, cu ochelarii fumurii. Arăta mult mai tânără decât o văzusem în filme. Tot timpul cât am stat de vorbă, am încercat să trec de ochelarii negri, să-i descopăr expresivitatea ochilor, să ştiu cum priveşte. Dedesubt, erau însă bătrâneţea şi boala… . Nu ştiam de unde să încep interviul. M-am uitat în jur: camera era de-o modestie jalnică. Era ca o cameră de hotel de categoria a II-a. Casa ei semăna cu ea: era expresia unei mari singurătăţi. Cineva îmi spusese că locuia acolo de când venise în tinereţe, în Bucureşti, de 37 de ani. Multe dintre fotografiile din tinereţe cu actriţe din generaţia ei, câte un partener: Vraca, Bălţăţeanu… Nicio poză cu familia.

Un studio de modă veche, o măsuţă, un radio, un televizor. Complexul ei era acela al unei femei nespectaculoase. Interioritatea ei dată de sentimentul că e urâtă, superioritatea – pentru că ştia precis că are valoare. Când am plecat se făcuse noapte, târziu. În 4 martie 1977 eram la Buftea. Mă rugase Bocăneţ să merg să văd ultimul lui film, «Gloria nu cântă». Când ne-am întors în oraş, Bocăneţ era grăbit să ajungă la Toma Caragiu. Aveau ceva de lucrat împreună la un scenariu… Eu m-am dus acasă, cu gândul să mă odihnesc şi să mă trezesc repede, să-i dau telefon domnnei Eliza, ca să-i arăt interviul. Când m-am trezit brusc era cutremur…”

Eliza Petrăchescu, Toma Caragiu şi Alexandru Bocăneţ au murit la cutremurul din 1977.

Sursele articolului: Mihaela Tonitza Iordache – „Un personaj tainic Eliza Petrchescu”, Revista Reatrul Azi, Supliment. Fundaţia Culturală Camil Petrescu

Foto Eliza Petrăchescu: cinemagia

04
/03
/16

ACTRIȚA DE LA PAGINA 1 Marcela Rusu, născută la Galaţi în 1926, a fost o femeie frumoasă şi iubită, care a ştiut ce a vrut de la viaţă. A cunoscut fericirea şi opusul ei, iar pe scenă a avut momente de succes. A fost căsătorită de trei ori, n-a avut copii, dar şi-a îndeplinit rolul de mamă - povestea prin interviuri - crescând doi nepoţi şi nişte câini pe care i-a botezat de fiecare dată „Gâlcă”, indiferent de generaţie. 

04
/03
/16

ACTRIȚA DE LA PAGINA 1 Până să devină angajată a Teatrului Naţional din Bucureşti, în 1947, a făcut parte din numeroase companii teatrale şi din trupa de operetă a lui Veliamir Maximilian, unde a jucat alături de Leonard, „Prinţul Operetei”. În teatru, i-au plăcut întotdeauna rolurile de caracter, pentru că nu se credea frumoasă. A jucat alături de Ion Iancovescu, Mişu Fotino, Birlic şi mulţi alţii. 

03
/03
/15

MEMORIA CULTURALĂ Sandina Stan s-a născut şi a crescut la Iaşi într-o familie de artişti: “mama avea darul cântului şi un frate - pe cel al mânuirii arcuşului”. După ce a terminat liceul şi anunţând că vrea să se înscrie la Conservator, părinţii i-au spus că lucrul acesta poate să fie admis doar dacă îşi mai ia o licenţă. Astfel, a urmat în paralel cursurile de la Conservator şi pe cele de la Drept.